Gabriel Argeșeanu: V-ați dedicat unei minuțioase și remarcabile cercetări privind
moartea scriitorului Marin Preda. Pentru dumneavoastră „moartea lui Marin Preda,
ca şi viața lui, continuă să stârnească semne de întrebare, (…), legat de
circumstanțele în care s-a produs, ci mai ales prin contextul social-politic în care
scriitorul a trăit mai bine de o jumătate de secol”. Însă certificatul medico-legal de
deces pe care l-ați descoperit și opinia, din 1998, a prof. dr. Vladimir Beliș,
directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”, când l-ați intervievat
video, confirmă că: „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei
mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de
pat”. Nici vorbă deci că Marin Preda ar fi murit sufocat cu propria vomă, cum s-a
spus. Cu toate dovezile din dosarul de cercetare penală nr. 1595/II/1980 care
include și depozițiile celor audiați, dosar descoperit și publicat de dumneavoastră,
părerile privind moartea lui Marin Preda și circumstanțele producerii acesteia,
rămân împărțite. Recent, pe 18 mai 2021, managerul Muzeului Național al
Literaturii Române (MNLR), Ioan Cristescu, la vernisajul expoziției „Remember
Marin Preda – 41. Adevăr şi manipulare privind moartea scriitorului. Istoria
manuscriselor pierdute”, un eveniment inițiat de dumneavoastră, opina: „să
reconstituim ce s-a întâmplat atunci, de asemenea, este greu”, dar „prin ceea ce mi-
a arătat şi mie doamna Sipoş, pentru aceste supoziţii, avem o argumentaţie
augmentată”. Preluând din titlul acestei expoziții eveniment, cât este adevăr și
cât este manipulare în moartea marelui romancier?
Mariana Sipoș: Totul a fost manipulare și dezinformare. Am dovedit asta încă din
prima ediție a cărții mele, în 1999. Declarațiile martorilor, scrise toate după același
tipar (indicat de anchetatori) pentru a susține ideea că Marin Preda era alcoolic și
umbla tot timpul beat, aveau drept scop, la comanda anchetatorilor, să confirme
opinia (lansată cu mijloacele specifice de dezinformare ale Securității) că Marin
Preda era atât de beat în seara de 15 mai 1980, încât a murit înecat cu propria vomă.
Spuneți că părerile sunt împărțite: sunt împărțite din cauza celor care repetă
mecanic (în presa scrisă, audio-video sau pe internet) această mârșăvie care
întinează memoria lui Marin Preda, fără să se informeze, fără să citească documentele apărute între timp. Sau și mai ciudat: s-a întâmplat să citesc opinia
unui critic literar care, deși comentase cartea mea (la prima ediție) într-o importantă
revistă literară (deci se presupune că a citit-o), după câțiva ani, scria fără nicio
ezitare că „medicii au confirmat că Marin Preda a murit înecat cu propria vomă”.
Care medici? Când și unde au confirmat acești medici nu mai spune criticul literar
respectiv, deși – repet – citise cartea mea unde este reprodus certificatul medico-
legal și unde este transcrisă integral declarația dată de dl. Vladimir Beliș, în fața
camerei de filmat, când i-am solicitat interpretarea acestui document (citit la prima
vedere, sub ochii mei și ai operatorului, pentru emisiunile realizate de mine la TVR
în 1998 – trei la număr. Revenind la întrebarea dumneavoastră: dosarul întocmit de
procuratura comunistă și închis foarte repede este o făcătură și o rușine pentru
justiția din România.
G.A.: Sorin Preda, fiul lui Alexandru (Sae) Preda, nepotul lui Marin Preda,
povestea că: „după fiecare roman nou apărut, scriitorul trecea printr-o violentă
depresie post-partum. Brusc, romancierul devenea vulnerabil, bântuit de gânduri
negre, înclinat spre excese, mereu într-o acută nevoie de afecțiune și protecție. Cam
asta s-a întâmplat după „Cel mai iubit dintre pământeni”, și, din păcate, nimeni nu a
intervenit la timp. Eu cred că Marin știa că va muri.” 2 L-ați cunoscut și
dumneavoastră pe Marin Preda; cât de reală credeți că este o asemenea
imagine a unui scriitor vulnerabil după apariția fiecărei cărți, care ar fi
trebuit protejat?
M.S.: L-am cunoscut și pe Marin Preda, l-am cunoscut și pe Sae, fratele lui, am
fost chiar și la Bacău, unde locuia, cu o echipă de filmare. Tot atunci, am stat de
vorbă și cu celălalt fiu al lui, fratele lui Sorin Preda, se numea tot Marin Preda
(Marinică pentru cei din familie), student în 1980 la București. El a fost primul
dintre rudele scriitorului care a ajuns la Mogoșoaia când a aflat de moartea lui și
deci mărturia lui mi s-a păru foarte importantă. Convorbirea cu ei a fost inclusă în
emisiunile tv de care vorbeam, dar este reprodusă și în carte. L-am cunoscut bine și
pe Sorin Preda, chiar am și vorbit la lansarea ediției a doua a cărții lui „Moromeții,
ultimul capitol”. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toți trei (tatăl și cei doi fii),
niciunul nu mai este în viață. Dar cu multe din afirmațiile lui Sorin nu am fost de
acord. Nu știu cât de mult i-a stat în preajmă lui Marin Preda (chiar el spune în
prefața cărții sale, repetând ca un laitmotiv: „Am puține amintiri cu Marin Preda”).
Nu știu cât de bine i-a cunoscut „depresiile”. E adevărat: Marin Preda a suferit de
depresii puternice, dar în tinerețe, a fost internat în spital în două rânduri, dar asta s-
a întâmplat fie când primele lui scrieri erau atacate în presă că nu sunt suficient de
„pe linie”, fie în urma unor traume personale cum a fost despărțirea de Aurora
Cornu, prima lui soție. Vorbind de cărți, mă refer la volumul de debut „Întâlnirea
din Pământuri” supus unor severe critici proletcultiste, dar – nu o să vă vină să
credeți – până și nuvela „Ana Roșculeț” (1949), considerată o concesie făcută
regimului comunist, a fost ținta unei campanii de contestare, cu cronici literare
agresive, cu scrisori revoltate de la „oamenii muncii”, culminând cu o ședințe de
înfierare cu participarea muncitoarelor de la Filatura Română de Bumbac și apoi cu
o alta de la Uniunea Scriitorilor (a se vedea relatarea cazului în Literatura în
totalitarism, 1949-1951, de Ana Selejean, Editura Thausib, 1994, volum reeditat la
Editura Cartea Românească în 2008). Dar poate lovitura cea mai puternică a venit
chiar de la prietenul său, care îl ajutase să debuteze, poetul Geo Dumitrescu, într-o
cronică din revista „Flacăra” (publicată în două numere, 12 și 13 din 1950.) Citez
doar câteva fragmente: „Lupta de clasă este o realitatea pe care Marin Preda o trece
cu vederea aproape total în cartea sa. (…) Nici efortul uriaș al construirii
socialismului nu se prea vede în carte. (…) Procesul muncii nu se află nici el pe
primul plan al cărții” Asemenea avalanșă acuzații (ca și noianul altora asemenea,
prezentate prin efortul admirabil de cercetare a presei vremii de către Ana Selejean,
în capitolul „Cazul Ana Roșculeț” al cărții sale) nu poate stârni azi decât hohote de
râs. Nu însă și lui Marin Preda, în anii aceia, când era chinuit de întrebarea „ce să
scriu?”, astfel încât să-și poată croi un drum liber în literatura care nu mai putea
exista fără a urma indicațiile prețioase ale partidului comunist. Este cert că Marin
Preda a trecut printr-o criză de creație după această campanie dusă împotriva sa. Eu
l-am cunoscut pe Marin Preda la începutul anului 1974. Nu mi s-a părut că, în
1975, după apariția romanului Delirul, ar fi trecut prin vreo depresie, chiar dacă
romanul a fost atacat și în Literaturnaia Gazeta de la Moscova și în Der Spiegel, în
Germania de Vest. Dimpotrivă, succesul de librărie uriaș, receptarea masivă în
presa din țară și din străinătate (nu mă refer doar la cele două cronici citate mai sus,
sunt în posesia unei scrisori inedite a lui Marin Preda în care vorbește – nu fără
satisfacție – și de alte cronici din străinătate) nu aveau de ce să-i creeze o stare de
depresie. Deși nu a mai afirmat public (dintr-o anumită prudență) că va scrie totuși
volumul doi al Delirului, știu din convorbirile cu el (dar și din alte mărturii la care
am avut acces) că începuse să se documenteze, consultând memorii, mărturii și
arhive despre perioada care a urmat instalării regimului comunist, cu tancurile
sovietice în țară. Eu chiar nu înțeleg ce a vrut să spună Sorin Preda scriind: „Brusc,
romancierul devenea vulnerabil, bântuit de gânduri negre, înclinat spre excese,
mereu într-o acută nevoie de afecțiune și protecție.” Și îmi pare rău că trebuie să
spun asta când el nu mai trăiește pentru a discuta, în spiritul lui Marin Preda, pe ce
se bazează, despre ce excese, despre ce fel de gânduri negre e vorba? Că avea nevoie de afecțiune? Toți avem. Că avea nevoie de protecție? Ce fel de protecție?
În fața a ce? Și cine să-l protejeze pe Marin Preda, când numele lui oferea, prin el
însuși, protecție altor scriitori, la Editura Cartea Românească sau la Uniunea
Scriitorilor unde era vicepreședinte.