„Viața mea a început bucolic, într-o lume profund rurală și morală, într-o familie cu sensibilități alese, o viață trăită în pasiuni culturale, într-un mediu legat de carte”

Gabriel Argeșeanu în dialog cu etnologul, folcloristul, criticul literar, prozatorul și publicistul Iulian Chivu

Domnule Iulian Chivu, sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România la Filiala Alba-Hunedoara și vă văd publicând cu predilecție în revistele din Ardeal. Se pare că sunteți  deja asimilat acolo, judecând nu doar după „Almanahul” și după site-ul Filialei dumneavoastră, dar și după dicționarul doamnei Irina Petraș intitulat „Scriitori ai Transilvaniei”. Ați emigrat din spiritul literaturii teleormănene sau numai din spațiul ei?

O, nu! Mă duc peste tot mai întâi cu spiritul, cu ce mi-a dat Dumnezeu. Iar dacă există un spirit al literaturii teleormănene nu numai un spațiu al ei și eu am ceva din acest spirit, înseamnă că îl port cu mine peste tot, de la revistele de limbă română din străinătate până la revistele din Ardeal. Și apoi, eu nu cred într-un spirit teleormănean al literaturii, chiar dacă unii nu vor fi de acord cu mine; există literatură de limbă română, bună sau mai puțin bună, cu vocație națională, cu deschideri universale; există valoare sau, pur și simplu, nu există valoare.

Că aducem Teleormanul în literatură (poezie, proză, eseu) este onorabil de ambele părți. A făcut-o Marin Preda la nivel de excelență și a fost adjudecat la cel mai înalt standard de valoare al prozei românești, ori nu Teleormanul l-a făcut pe Preda nemuritor, ci arta lui. Constantin Noica are obârșia în Teleorman, însă opera lui l-a înscris în rândurile elevate ale filosofiei și eseisticii românești. Începuturile mele etnologice se leagă, pe bună dreptate, de Teleorman (Folclor din satele de pe Burdea, de pildă), dar nu m-am sfiit să mă angajez în preocupări mai largi: Cultul grâului și al pâinii la români – publicată în trei ediții, Homo moralis. Mari paradigme etice și etosul românesc – în două ediții, Semioză și deictica semnului în credințele românești, apoi Studii și articole de etnologie, eseurile mele, ba chiar și proza…

Folclor, etnologie, etnosofie, proză, critică literară, eseu…

Intuiesc ce vrei să spui. Dar viața mea a început bucolic, într-o lume profund rurală și morală, într-o familie cu sensibilități alese, o viață trăită în pasiuni culturale, într-un mediu legat de carte: eu am început școala după cei șapte ani de-acasă așa de liberi și fericiți și am terminat-o abia la 65 de ani, odată cu pensionarea, când am găsit răgaz să citesc cam tot ce nu putusem citi până atunci din varii motive. Așa am trecut dinspre folclor spre etnosofie și spre eseu.

Vă văd biblioteca și e clar că sunteți un bibliofil.

Da. S-ar putea spune și asta. În casa părintească nu am avut prea multe cărți. Adusese tata din armată câteva despre eroi grăniceri scrise în spiritul proletcultist al vremii; citeam orice pe atunci. Însă, cu perspicacitatea unui copil, am înțeles din discuțiile șoptite ale rudelor apropiate că „înainte” se scriseseră cărți bune. Dintre acestea, ajungeau la mine doar cărți de basme; unele erau publicate „înainte”, altele apăreau prin anii ’50-’55 în colecția „Traista cu povești” – astea nu ridicau probleme mari de cenzură. Abia ca elev în clasele primare mi-au căzut în mâini câteva cărți mai vechi pe care le primeam de la colegi fiindcă le împrumutam caietul meu să copieze tema după mine.

Erau cărți de prin podurile caselor bătrânești. Atunci am primit de la un coleg, făcută ferfeniță, cartea lui Gh. Dem Teodorescu Poezii populare române, ediție princeps. O avusese un bătrân care se ocupa de cetele de irozi. S-a pierdut sau a rămas acasă, la părinții mei; am acum ediția lui George Antofi, din 1985, republicată la o sută de ani de la prima ediție.

 Primeam vechi manuale, păstrate de cei mai bătrâni, multe cu poza Regelui Mihai, cu Imnul regal și le ascundeam de mama și de tata că-mi rupeau foile cu poza regelui și cu Imnul. Înțelegeam că le era frică de ceva, dar nu pricepeam de ce anume.

Mai târziu, când eram în liceu, dacă vedeam vreo carte bună  din colecția „Cele mai frumoase poezii”, făceam economii și o cumpăram;  niște cărți de format mic, costa 4 lei bucata. Îl rugam pe librar, nea Tudor, să-mi oprească un exemplar până strângeam bani; cea mai sigură sursă erau banii pe care mi-i da mama să-mi cumpăr vreun corn, vreun covrig, că nu totdeauna mâncam dimineața când plecam la liceu – era prea devreme, mai ales iarna. Îmi recomandau cărți bune, nou apărute în librărie, profesorul Anghel Gâdea sau profesorul Eugen Delcescu. Mă remarcaseră…

Odată, când mă duceam spre liceu, tot așa, dimineața, m-am întâlnit cu profesorul de matematică Marin Gâdea, un om de o cultură rară, care mi-a recomandat cartea lui P.P. Negulescu Geneza formelor culturii, care apăruse prin 1934 și se reeditase de curând nu știu prin ce miracol: „Ai să înțelegi mai târziu de ce ți-o recomand”, mi-a zis profesorul și am cumpărat-o tot din micile mele economii – eu nu fumam în liceu. Și, într-adevăr, mai târziu am înțeles de ce a trebuit s-o cumpăr. Și cu toate că am fost un bibliofil, mi-au scăpat din mână două cărți bune; una era celebra carte de teorie literară a lui Wellek și Warren; i-am împrumutat-o în studenție unei colege, o sibiancă frumoasă de la fără frecvență, acum îmi pare rău de carte! Dar de, vorba aia: orbul de la toți și de la orbul nimeni?

Și apropo de cărți, să-ți povestesc o tristă întâmplare: Făceam armata cu termen redus la Zalău, într-un batalion de infanteriști sub comanda unui locotenent colonel pe nume Ion Săraru, am auzit că era frate cu scriitorul Dinu Săraru. Domnule, omul ăsta era un monument de bădărănie, un mitocan desăvârșit, aidoma unui celebru personaj al lui Bacalbașa. În batalionul ăsta erau numeroși profesori, artiști plastici, procurori, ingineri, avocați, cercetători. Eu eram mai apropiat de oamenii de literatură printre care de eseistul, criticul și traducătorul Marcel Corniș Pop, de un enciclopedist clujean Iuliu Brudașcu și de poetul Vasile Dan. Ei bine, lent-colonelul Săraru avea mania alarmelor la cele mai stupide ore din noapte. Și, cum eram infanteriști, trebuia să ieșim la locul de adunare cu tot ce aveam în dotare, inclusiv cu valiza.

Ne adunam în spatele unei remize de transportoare blindate și așteptam în ordine să vină Săraru: alarma se rezuma adesea la controlul valizelor, când băga bocancul sub valiză si o răsturna să vadă ce dosești în ea. Ce puteam avea? Scrisori de acasă, ceva pâine uscată sau biscuiți de campanie și câte-o carte. Ei bine, asta îl înfuria pe el cel mai tare – lua cărțile, „hrana pentru șobolani”, și le arunca, măcar de le-ar fi oprit pentru el. Lui Vasile Dan, mai târziu șeful Filialei USR Arad, i-a luat o Istorie a teatrului și cred că a sfârșit tot în crematoarele de gunoi alături de celelalte. Într-o zi i s-a înfundat cu unul care era propagandist, un profesor de istorie, am uitat cum îl chema, Traian parcă, dar nu mai știu cum. Din valiza lui s-au revărsat puzderie de decupaje din ziare, pe care nefericitul colonel le-a împrăștiat zeflemitor cu bocancul. Se întâmpla la o altă companie, mai departe de mine, dar am auzit că soldatul, vizibil nervos, pur și simplu a strigat: „Vă ordon să le luați de jos și să le puneți la loc!” Batjocoritor ca de obicei, dar vizibil surprins, Săraru i-a replicat cu bădărănia cunoscută: „Ce bă, s-a întors armata cu curu-n sus? De când ordonă soldatul ofițerului?” Soldatul i-ar fi zis: „Uitați-vă și vedeți ce e acolo!”. Ei bine, acolo erau, decupate din ziare, cuvântările lui Nicolae Ceaușescu pe care propagandistul le folosea la lecțiile lui de învățământ politic cu cadrele. Le-a strâns smerit ofițerul și, cu frica în oase să nu pățească ceva, a dispărut. Comandantul de la compania lor, comandanții de plutoane au stins conflictul. Pe vremea aia era posibil un final urât. Așa s-a potolit nebunul. Aveam și eu la mine un dicționar de estetică și am reușit să-l aduc acasă nevătămat.

Acum, dumneavoastră sunteți autorul mai multor cărți, dacă am numărat bine, 24. Tocmai pentru asta vă întreb de ce este neavenită întrebarea „care dintre ele ar fi cea mai bună”?

Autorul le iubește pe toate, precum, odinioară, sultanul își iubea nevestele din harem; pe toate laolaltă și pe fiecare în parte. Niciun scriitor nu scrie cărți mai bune sau mai rele, ci scrie pur și simplu cu gândul la o capodoperă, nădăjduiește în taină la glorie. În ce măsură reușește e o chestiune care nu depinde numai de el, ci de cititori și abia în mică măsură de critică.

Nu în mare măsură?

Nu! Critica, oricât ar fi ea de onestă, rămâne totuși circumstanțială, ca să nu mai spun că nu totdeauna e onestă și să nu mai spun că are slăbiciunile ei; roiesc criticii și cronicile favorabile doar în jurul unora. Herta Muller nu prea a fost în atenția criticii cât a scris în țară, dar după ce a plecat a fost nominalizată la Premiul Nobel pe care l-a și primit în 2009. Altfel, critica noastră i-ar fi minimalizat romanul Atemschauker (Leagănul respirației), diminuându-i mesajul prin încadrarea vetustă în „literatura gulagului”. Tot așa și cu Paul Goma; a strălucit mai tare abia din afară.

Și dumneavoastră scrieți critică.

Așa e, dar eu scriu fără să uit vreodată ce spuneam mai înainte și nu am scris niciodată despre scriitorii în vogă – ei au clopotarii lor.

Dar ați scris despre Eugen Dorcescu, despre Iordan Datcu,  despre Mihail Diaconescu, despre Adrian Munteanu…

Așa e. Numai că Eugen Dorcescu ar fi meritat, în poezie, onoruri mai mari, însă a fost omis și din lista canonicilor, Mihail Diaconescu poate că a scris prea mult și prea bine și a umbrit vanitățile altora, Iordan Datcu e incontestabil, cum am mai spus, patriarhul etnologiei românești de azi, iar Adrian Munteanu rămâne unul dintre cei mai buni sonetiști ai noștri dintotdeauna, cu sau fără voia altora. Iar când am propus vreo cronică despre cărțile lor la revistele mai cu ștaif abia a fost admisă de parcă li se făcea lor sau mi se făcea mie vreun favor. Îmi amintesc că am propus unei reviste pentru elitiști o cronică a unei cărți semnate de Stan V. Cristea și nu a fost admisă. Nici nu am mai cerut vreo explicație ca să nu pun în dificultate pe nimeni; ar fi fost jenant să ni se spună că nici Cristea, nici eu nu suntem de interes pentru acea revistă. Așa o fi! Ba, mi s-a mai întâmplat asta la o revistă din Cluj, căreia i-am propus o cronică a unei cărți la fel de bune și tot așa am pățit. În altă parte, o cronică nu a apărut fiindcă cel despre care scriam nu era agreat de revista căreia îi propuneam textul. Și uite așa – dintr-ale criticii literare. Ori, ca să revin la întrebarea precedentă, eu scriu fără rabat de la conștiința valorii mai ales despre cei din „linia a doua”, care trebuie ajutați să strălucească numai când ai convingerea că au cu ce să lumineze. Sunt scriitori de real talent care, dacă nu li se dă o speranță, se pierd și e păcat. E convingerea mea și pot da multe exemple; despre unii dintre ei am scris și chiar dacă nu i-am ajutat cu nimic în ce li se cuvine, măcar i-am ajutat să creadă în ei și să nu deznădăjduiască. Unora le-am scris prefețe sau postfețe și s-au bucurat, iar eu m-am simțit onorat să o pot face. Să prefațezi o carte despre Eugen Dorcescu, de pildă, nu e puțin lucru; te onorează și te angajează cu explorarea întregii opere și a aprecierilor critice.

Eseul v-a îngăduit, simultan, ceva în plus: reflectarea la nivel de idei a lumii, a valorilor ei, a marilor întrebări, a ezitărilor, a căutărilor, a bucuriilor și eșecurilor, a existenței, a Ființei ca diferență, a spiritului pendulator – ca să parafrazăm titlurile a două cărți semnificative în eseistica Dumneavoastră.

Pentru mine eseul rămâne limanul către care am navigat îndelung, punctul final al croazierei, summa summarum. Nu stăm acum să intrăm în detalii, fiindcă, dacă vrei, fiecare eseu comportă discuții aparte. Pentru apropierile tematice dintre ele, am realizat cele două antologii de autor: Adevăruri sibilice și Orient și orientalism, ambele publicate la Craiova, în 2021. Însă, ceva mai înainte, tot în 2021, am publicat sinteza intitulată Premise românești de filosofie liminară, un omagiu în idei adus folclorului, viziunilor cosmogenetice românești, orizonturilor vieții după spiritualitatea noastră populară, adevărate prolegomene de filosofie etnică. Prin această carte, care rămâne aproape de sufletul meu, m-am despărțit de folclor, acea literatură minoră în care s-au exprimat toate valorile spiritului etnic românesc, absolut toate.

Iată că putem deschide deja discuția largă a valorilor morale pe care le-ați abordat în tot spectrul lor uman. Personajele din romanele dumneavoastră sunt oameni autentici: au păcate, dar caută izbăvirea; iubesc cu voluptate, dar trișează; pledează curajul, dar se tem; se îndepărtează de valorile umane, dar se întorc la ele, uneori plătind prețuri irecuperabile. Mă gândesc aici la  Ariton, alias Toni, magistratul din „Angoasă și penitență”, la doctorul Rucăreanu din „Crepuscul la Ullervad”, la profesorul Burdeanu din „Predat sau Teroarea absurdului”, la ciobanul Marcu din „Cenușa tatălui”, la personaje puternice din volumul de proză scurtă „Celălalt Ioan”: învățătoarea Salomeea („Imposibila despărțire”), doctorul Nistreanu („Rozariul cuvioasei Teodora”), profesorul Irimie („Ochii dascălului Irimie”) – un Socrate abandonat în singurătate, dar și Ioachim („Ceasul al treilea”), tripla ipostaziere a pacientului Ioan din nuvela care dă titlul volumului – toate, personaje care se relevă în trăiri psihologice, în drame ale lucidității cu ieșiri fie în angoase ale personalității, fie cu abandonări de sine în declin de nădejde sau prăbușiri schizoide. Ezităm între impresionism și expresionism?

Dacă cititorul ar avea răgaz să citească aceste cărți, indiferent în ce ordine, însă una după alta, ar vedea în ele o defulare de energii care au așteptat destul de multă vreme prilejul să iasă la lumină. Eu am observat asta și încă nu sunt gata să mi-o reproșez sau să admit că totul e un nevrotic allegro vivace, că relatarea se face cu sufletul la gură, cum se zice, după chipul și asemănarea mea.Unii critici au observat densitatea romanelor mele, de unde și ritmul lor alert în care își derulează faptele cu naturalețe.

Nu mi-am propus să creez nici structuri epice novatoare,  nici simboluri, nici tipologii, însă am dat șansa oricărui personaj de a deveni, de a împlini un anume destin în sensul căruia să se deplaseze oricât ar vrea să se redreseze – fiecare alunecă cu seninătate pe firul epic, fără presimțiri, pe toboganul vieții sale: cazul doctorului Rucăreanu din Crepuscul la Ullervad. Fiica lui, de pildă, se descoperă, dar   rămâne în ținuturile reci ale Nordului, ca fire caldă, sentimentală, abia după ce reface drumul pe care îl parcursese doctorul în căutarea libertății profesionale fără să bănuiască vreodată că lumea libertății are totuși capcanele ei. Le cade victimă inocentă și piere în reveriile sale pictând cu nostalgie pe malul unei ape întunecate, însă cu gândul la un râu de munte din satul său muscelean. Sunt acolo și destule dulcegării care dau bine la emoții.

 Ariton Vlădescu, magistratul sobru, demn, din Angoasă și penitență, alunecă în capcana unei iubiri înflăcărate, dar pasagere și păguboase, cea cu Roby, dar se defulează într-o alta, îndelung amânată, cea cu Ruxandra, crescută sub ochii lui, și de care se bucură destul de târziu. Cazul profesorului Burdeanu, din Predat sau Teroarea absurdului, pe care l-a analizat foarte bine, cu har și cu atenție criticul Ladislau Daradici, este unul mult mai special, cu toată facilitatea lui aparentă.

Asta am ținut s-o izbutesc – aparența facilului, a banalului domestic – și cu ea am înșelat chiar atenția unor critici, dar cred că nu mi-am înșelat și cititorul care se regăsește în toată povestea profesorului fie direct, fie indirect. Majoritatea prozelor mele ridică probleme de conștiință, însă nu lipsesc nici episoade palpitante de viață, de dragoste, idile juvenile, viața de familie, banalitățile, relațiile interumane în toată varietatea lor – toate însă converg în conștiință. Nu găsesc deloc aici nici expresionism, nici impresionism – am scris după cele mai uzuale modele clasice ale prozei românești care totdeuna au fost gustate de cititorul român dacă nu s-a grăbit. Ori, aici este problema – graba cititorului ce nu-i poate fi reproșată lui, ci ritmurilor halucinante ale vieții. Eu am scris cu un cult sacru al cărții, cartea aceea din copilăria mea care mi-a lipsit și pe care am căutat-o neîncetat. Și acum am cărți care îmi lipsesc, cărți care mi-au lipsit toată viața, dar și cărți pe care le am fără a găsi totuși răgazul și tihna să le citesc cum se cuvine.

Despre cărțile dumneavoastră au scris critici cu nume mai puțin sonore, au scris scriitori, jurnaliști…

Pe scurt, au scris cei care m-au citit și sunt printre ei profesori universitari, etnologi de marcă, eseiști de mare anvergură, pasionați ai genurilor abordate de mine, dar și diletanți, pizmuitori neobosiți… Eu nu am forțat mâna nimănui să scrie despre cărțile mele și nici mie nu mi s-a forțat mâna, deși au fost tentative, de aceea pot să cred zvonul că se poartă tarife pentru cronici, mai ales când scriitorii bat din pinteni să intre în Uniune cu orice preț.

Ați intrat târziu în Uniune și tocmai la o filială din Ardeal. Așa că, iar despre Ardeal ca despre o nostalgie.

Cred că puteam să intru în Uniune după ce am publicat prima carte, în 1988 sau măcar imediat după 1990. Dacă spun că am neglijat, nu mă crede nimeni. Abia când scriitorul și prietenul Stan V. Cristea mi-a sugerat asta, am făcut-o și am așteptat câțiva ani un răspuns de la Filiala București. Abia când un om pe care îl cunoșteam și el mă cunoștea doar din revistele pe unde colaboram (Agero, de la Stuttgart), m-a întrebat de ce nu sunt membru USR, i-am spus povestea cu așteptarea de la Filiala București; vorbesc de scriitorul Dumitru Velea. El mi-a cerut să trimit dosarul la Deva și de acolo a ajuns la Alba Iulia unde am fost acceptat, spre bucuria mea că, după mulți ani, revin cu sufletul în Ardealul tinereții mele, al debutului meu literar și al fetelor frumoase. Da, da. Am avut în toți acești ani de exil la mine acasă nostalgia Ardealului, unde am făcut, cum am mai spus, și armata și de unde am deprins multe obiceiuri legate de omenie, de etică.

Oricum, dumneavoastră, dacă nu intrați în Uniunea Scriitorilor, ați fi fost membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

Așa e. Ca fost jurnalist  timp de 12 ani la România liberă, apoi în presa locală și puțină vreme în TVR, aș fi avut această alternativă. Aici este vorba despre o altă pasiune a vieții mele. Până în 1990 nu am putut să urmez Facultatea de Ziaristică din cauza originii nesănătoase, cum mi-a dat de înțeles o tovarășă de la partid – Stătescu parcă o chema. Am gustat totuși bucuria de a fi jurnalist absolut liber, după ce am absolvit cursurile postuniversitare ale Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, lucrând la unul dintre cele mai mari și independente ziare ale vremii, România liberă, cu opțiunea de a lucra în teren, nu în redacție.

Așa am fost martorul cu documente în presa scrisă centrală din 1993 până în 2005 al celor mai mari evenimente politice și al transformărilor sociale ale vremii. M-am simțit și m-am făcut util, mi-am testat capacitățile și conștiința în evenimente, între oameni și pentru ei. Mai apoi, cu uneltele scriitorului, am continuat să văd spectacolul vieții și al contemporaneității, am călătorit în lumea cu vechi tradiții democratice și de libertate a spiritului, deci am perceput viața în toate ale ei, am iubit-o, am prețuit-o și, simultan, am trăit. Despre proiecte să nu mă mai întrebi că la vârsta asta nu mai am proiecte; am început a treia oară un roman și nu sunt nici acum mulțumit cum merge. Poate nu-l voi termina niciodată. Dar am mai zis eu vorba asta, însă Dumnezeu mi-a îngăduit, mi-a dat răgaz. El totdeauna mi-a fost aproape. Dacă nu-mi rupe cumva gâtul ori condeiul, îl voi termina totuși – oricum, e vremea să-mi cam strâng jucăriile.