„Alexandru Popescu Tair și Nicolae Lupu rămân în memoria mea pentru toată viața”

interviu cu poetul Paul Amet (n. 30 ianuarie 1927, Vitănești – d. 6 octombrie 2008, Roșiorii de Vede)

Născut pe 30 ianuarie 1927 în comuna Vitănești, județul Teleorman, Paul Amet a absolvit, în 1969, Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Constanța. A fost membru fondator al Asociației culturale „MILENIUL 3” și al ziarului DRUM, ediție nouă. A debutat publicistic în revista „Tânărul scriitor” (1952) și a colaborat cu versuri la publicații precum: „Luceafărul”; „Amfiteatru”; „Familia”; „Argeș”; „Tomis”; „Sud”; „Teleormanul”; „Drum”; „Tribuna Teleormanului”; „Pagini teleormănene”; „Caligraf”; „Placebo” și „Meandre”. A făcut parte din antologia „Meandre”, Paisprezece poeți din Sud, realizată de Stan V. Cristea, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2001. A publicat următoarele volume de versuri: „Nemărginită zi” (Ed. Litera, București, 1986), „Emigrat în singurătate” (Ed. Teleormanul liber, Alexandria, 1996), „Apogeul înfrângerilor” (Ed. Euro Vida M, Videle, 1999) și „La țărmuri strigând” (Ed. PACO, 2004).

Gabriel Argeșeanu (G.A.): Conform Dicționarului biobibliografic „Județul Teleorman”, scris de Stan V. Cristea, reiese că v-ați născut pe 30 ianuarie 1927 în satul Vitănești, comuna Purani. Cu toate acestea, există și o poveste cum că nașterea, propriu-zis, s-a produs în căruță.

Paul Amet (P.A.) Răspunsul meu la prima întrebare s-ar putea să nu-ți ofere satisfacția scontată. Față de locul și data nașterii mele nu există comentarii, ci doar adevăruri. Există date statistice care te urmăresc până „dincolo”. Faptul că m-am născut în căruță ar trebui să pară lipsit de senzațional. Pentru vremea aceea, când empirismul călărea pe cai albi, mai ales în lumea mahalalei, venirea pe lume într-un atelaj nu stârnea niciun fel de curiozitate. De aceea, părinții mei mi-au spus întâmplător, foarte târziu. Născut în palat sau la umbra unei tufe, ursitoarele își vedeau de-ale lor. În legătură cu vârsta pe care o aveam la înscrierea la școala primară, nu există niciun comentariu interesant. Pur și simplu, ca să nu mai fiu purtat pe la toate muncile câmpului, am fost dus de mână la școală. Directorul școlii a înțeles situația și m-a primit. A fost mai greu când a trebuit să duc, după vreo trei ani, certificatul de naștere pe care nu știam de unde să-l obțin. Dar și asta a trecut pe lângă celelalte.

(G.A.): Ați povestit, într-o seară frumoasă de vară, la cenaclul de la Biblioteca „Gala Galaction”, despre locurile copilăriei și despre o adevărată filozofie de viață pe care ați întâlnit-o la părinții dumneavoastră .

(P.A.) Mă văd pus în situația de a inventa ceva care să semene cu un lucru pe care l-am pierdut și pe care nu-l voi mai regăsi niciodată. Copilăria are dimensiunile unui țărm îmbrăcat în nostalgii de aur sau ale unei ulițe pe care alergam după miei sau îndemnăm cele câteva vite la păscut. Descrierea copilăriei fără suport real e un fals. Numai retrăirea ei la dimensiuni înalte rămâne o rană deschisă care n-ar trebui să se vindece niciodată. Venirea primelor berze și a ultimelor zăpezi constituie tot fantasticul din lumea copilăriei. Când înfloreau sălcioara și cuișorul, mă culcam în patul improvizat dintre ele și adormeam în cântatul broaștelor din lacul lui Belitu. Despre filosofia vieții din acea sfântă perioadă? Tot comportamentul dinăuntrul și din afara fiecărei familii era o filosofie pe care o respectam fără să știm că se numește așa. Așezați în liniște la masa măruntă, rugăciunea făcea parte din ritualul obișnuit. Respectul față de părinți, de învățător, de preot, și dusul de sărbători la biserică făceau parte din aceeași simplă educație. Am spus doar o mică parte din ceea ce ar putea fi numit filosofia copilăriei în sânul familiei de atunci. Astăzi?…

(G.A.): După absolvirea cursurilor liceale, v-ați înscris la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Constanța, pe care ați absolvit-o în 1969. Cu toate acestea, activitatea dumneavoastră s-a desfășurat doar pe funcții economice în cadrul instituțiilor de învățământ. De ce?

(P.A.) Una dintre întrebările provocatoare la destăinuiri, desigur, este perioada școlarității. Aceasta s-a petrecut pe o perioadă mai lungă și cu multe peripeții. Subiectul acesta este atât de vast, iar în ceea ce mă privește, mă voi opri doar la esența lui. După școala primară, cu peripeții, și după o întrerupere din cauza războiului, m-am înscris la Liceul Comercial, pe care l-am absolvit în 1951. Am intrat „în producție”, apoi m-am căsătorit cu actuala mea prietenă de viață. Mai târziu, ca să fiu egalul soției mele în studii, am absolvit Facultatea de Filologie. Totuși, am rămas să-mi câștig pâinea pentru toată viața din profesia pe care mi-o dăduse diploma, adică, economist. În perioada adolescenței și tinereții am făcut multe, printre care și sport, care s-a dovedit a fi de performanță. Acesta a fost atletismul, care mi-a adus satisfacția de a fi „sportiv de categoria întâi” și doar atât. Pentru vremea aceea, era destul; nu existau remunerații ca acum.

(G.A.): Ați debutat publicistic sub auspiciile scriitorului Eusebiu Camilar.

(P.A.) Adevărat, debutul meu publicistic îl datorez scriitorului Eusebiu Camilar, care a vizitat Cenaclul roșiorean din vremea aceea, unde și-a prezentat romanul „Temelia”. Poezia pe care am publicat-o se numea „Furtuna” și a apărut în revista „Tânărul scriitor”, afiliată Școlii de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”.

(G.A.): Debutul editorial s-a produs în anul 1986 cu volumul de versuri „Nemărginită zi”. De ce atât de târziu, având în vedere că ați lăsat încă zece ani distanță față de „Emigrat în singurătate”, al doilea volum de versuri?

(P.A.) Este adevărat, debutul meu editorial s-a produs destul de târziu. La întrebarea de ce, se pot găsi diverse motive și cauze, mai mult sau mai puțin credibile. Nu vreau să pun totul pe seama unei cenzuri editoriale; ar fi prea mult. Mă mulțumesc cu un răspuns care m-ar putea scoate din această încurcătură: m-am angajat în lupta cu viața pentru a descoperi filosofia câștigării pâinii, de care aveam mare nevoie. Ieșirea din sfera literară era necesară, fiindcă din ea nu se putea trăi. Aș evoca și o perioadă destul de lungă, timp în care, alături de Al. C. Popescu și alți câțiva, scoteam Revista „Urzica”, care ne lua tot timpul liber și nu numai. Aș putea pune această apariție târzie pe seama rigurozității? Nu cred.

(G.A.): Alexandru Condeescu apreciază la apariția volumului de versuri „Emigrat în singurătate” că: „fără să ocolească stridența cuvintelor problemelor actuale, Paul Amet este de fapt un tradiționalist elegiac, ale cărui cele mai izbutite poezii ar fi fost publicate cu siguranță de un Maniu, Pillat sau Crainic în paginile glorioase ale revistei „Gândirea” ortodoxistă și atemporală”.

(P.A.) Regretatul critic literar Alex. Condeescu făcea aprecieri destul de apropiate de adevăr, deși unele erau cam pripite și aveau anumite dedesubturi. Regretatul și importantul scriitor Marin Sorescu, într-un dialog cu criticul Nicolae Manolescu, spunea: „… și totuși, poezia elaborează poetul”. În tradiționalismul elegiac invocat, nu văd nicio problemă. Faptul că cele mai izbutite poezii le-ar fi publicat Maniu, Pillat sau Crainic în „Gândirea” mă onorează. Domnul Condeescu rămâne un critic exigent și atât.

G.A.): Mai exact, considerați că aveți astfel de afinități literare?

(P.A.) Nu vreau să-i contrazic pe cei care m-au alăturat literar lui Pillat, Voiculescu etc. Chiar mă simt măgulit. După unii, istoriile literare de până acum ar trebui să dispară. Acești „unii” Fănuș Neagu îi numea „Urangutani”. Rămâne să vorbească viitorul.

(G.A.): Aveți un sentiment cultural al provinciei? Putem vorbi de o literatură în provincie, scrisă pe zidurile „închisorilor noastre de fiecare zi”?

(P.A.) Nu am sentimentul cultural al provinciei. În legătură cu asta s-a scris foarte mult. Într-o întâlnire a scriitorilor teleormăneni desfășurată în București, cu ani în urmă, poetul Alexandru Andrițoiu spunea: „Nu există scriitor calificat după locul în care trăiește. Scriitorul este acela care dă cititorului posibilitatea de a intra într-o lume aparte, pe care nu o trăiește în cotidian”. Așadar, sentimentul provinciei trebuie să cadă. Actuala mișcare culturală și, mai ales, cea literară depășesc cu mult nivelul deceniului trecut. În acest oraș sunt aproximativ douăzeci de scriitori cu valoare publicabilă oriunde. Nu sunt de acord cu afirmația că „ultima jumătate de secol s-a scris pe zidurile închisorilor”, chiar dacă aceasta este doar o simplă metaforă, dacă nu chiar o vorbă în vânt.

(G.A.): Vă place să vorbiți despre oamenii care v-au impresionat sau despre cei pe care i-ați văzut crescând în această „însingurare” a vieții dumneavoastră literare. Adesea, vă opriți la Alexandru Popescu Tair și Nicolae Lupu.

(P.A.) Mai mulți oameni de litere m-au impresionat; pe unii chiar i-am iubit. Față de poetul Alex. C. Popescu Tair am avut un cult deosebit, fiindcă mi-a influențat continuarea unui început ezitant. Mereu a fost realist în legătură cu scrisul meu și, cred că n-a greșit. Cu Nicolae Lupu, omul și artistul, dar și scriitorul cel mai prolific de lângă noi, eram un bun amic. Am fost primul om pe care a „pus ochii” când a venit în cenaclu, lucru pe care l-a declarat el însuși. Alături de scriitorul Anghel Gâdea, formam un triunghi al prieteniei. Al. Popescu Tair și Nicolae Lupu rămân în memoria mea pentru toată viața.

(G.A.): „Ștefan Vida Marinescu, editorul volumului „Apogeul înfrângerilor”, afirmă că George Muntean susține un lucru cu care subscriu: „acest volum este un apogeu al biruințelor”.

(P.A.) Adevărat, publicarea volumului de versuri „Apogeul înfrângerilor” a fost o realizare pozitivă, semnalată de scriitorii și criticii literari George Muntean, Gheorghe Stroe, Ștefan Marinescu, Iulian Bitoleanu și alții. Cartea a fost numită „a biruințelor”, poate prin comparație. Editorul și scriitorul Ștefan Marinescu avea dreptate când spunea că elegiile volumului sunt „un conciliu mirabil cu timpul, cu viața, cu moartea și cu obsesiile”, fără de care omul ar rămâne șters. A spus mai mult decât volumul în sine. I-am dat subtitlul de elegii în derivă, fiindcă pentru mine, elegia este poezia cea mai apropiată de suflet și care mi-a marcat, într-un fel, toată existența. Le-am numit „în derivă” pentru că toate sentimentele și trăirile se trag din nesfârșitele ratări sufletești. Fără acestea, totul ar fi fals.

(G.A.): Vorbeați despre Nicolae Lupu. Știu că, la un moment dat, doreați să dați un titlu de carte inspirat de o metaforă a acestui poet plecat prea devreme dintre noi?

(P.A):Da, ultimul volum de versuri, „La țărmuri strigând”, aș fi vrut să poarte titlul „Sădindu-mi țărână”, inspirat de Nicolae Lupu. Însă editorul de la „PACO” mi-a sugerat titlul pe care l-am folosit. Totuși, metafora lui Nicolae Lupu nu am abandonat-o; acum ea mă călăuzește în crearea unei proze alegorice.