„Doctoratul m-a ajutat să pot profesa până la vârsta de 77 de ani”

-interviu cu medicul Virgil Sotirescu (1931 – 2022)-

Gabriel Argeșeanu (GA): Cum ați ajuns să urmați medicina și ce anume v-a determinat să faceți alegerea specializării în obstetrică-ginecologie?

Virgil Sotirescu (VS): Eu am făcut liceul la ceea ce se numește acum Colegiul Național „Anastasescu”, prin fața căruia îi vedeam trecând pe Horia Popescu, Ștefan Noica, pe doctorul Gâdea, a căror ținută și faimă mă impresionau. Mai ales că pe doctorul Noica îl ducea birja la spital, fapt ce avea un efect deosebit asupra noastră, ca elevi. Iar imboldul spre medicină a venit și pentru că simțeam că am o înclinație. Cum am mai spus, acest lucru se datorează și șansei că, student fiind, am lucrat cu dr. Horia Popescu. Dar și faptul că lucrând în obstetrică-ginecologie ești obligat să știi și chirurgie, și medicină internă, și endocrinologie, deci să te împlinești multilateral. Însă este și o specialitate cu foarte multă răspundere. Să știți că pentru orice eșec răspunde personalul medico-sanitar. Eu nu am avut în cariera mea niciun deces. Chiar și în perioada când se făceau avorturi, întâlneam situații-limită, iar pentru a evita un final tragic, chiar eu le luam în autoturism și mergeam cu ele la București, unde trebuia multă insistență, pentru ca femeia, după un avort toxico-septic, să facă dializă și să nu moară. În zilele noastre, secția de obstetrică-ginecologie este mult mai liniștită, mult mai spectaculoasă și frumoasă în același timp. Poate și pentru că problema avorturilor nu mai este prezentă. Mi-aduc aminte că exista și o statistică, la un moment dat, în care se evidenția că muriseră mai mult de 800 de femei în urma avorturilor provocate.

(GA): Domnule Virgil Sotirescu, cu o medie atât de mare la terminarea facultății, a cincea pe țară, ce v-a determinat să alegeți un post într-un sat de câmpie, în loc de o oportunitate într-un spital urban?

(VS): Cel ce a avut o contribuție definitorie la decizia mea de a cere repartiția la Balaci a fost dr. Horia Popescu, alături de care lucrasem la Spitalul din Roșiori pe perioada vacanțelor din timpul facultății. Pentru că terminasem Facultatea de Medicină cu a cincea medie la nivel de țară (n.n. 9,81), la repartiție am ales ceea ce mi se sugerase: un dispensar de pe raza orașului, pentru că nu puteam cere repartiția în oraș datorită unui decret apărut în anul 1958, care spunea că absolvenții de medicină trebuiau să meargă la posturi în mediul rural. În acea vreme, și soția mea lucra la Farmacia din Balaci, o unitate farmaceutică foarte bine dotată și recunoscută în mediile medicale. Așa am ajuns la dispensarul uman din Balaci, o unitate foarte bine dotată din punct de vedere al instrumentarului și al personalului. Mai mult, acest dispensar fusese înființat de profesorul Făgărășanu. Aici am stat doar opt luni, pentru că doctorul Horia Popescu insistase pe lângă doctorița Lăzărescu, care inițiase demersurile necesare la București, să fiu adus la Spitalul din Roșiorii de Vede, cel căruia astăzi, în termeni populari, i se spune „spitalul vechi”, de care mă leagă foarte multe amintiri, pentru că acolo eram și când mi-am dat primariatul. Doctoratul l-am început tot acolo și l-am terminat la noul spital din centrul orașului. Insistența doctorului Horia Popescu, care era un chirurg desăvârșit și un om de mare caracter, având și o educație spirituală aparte, deoarece urmase seminarul timp de un an, s-a circumscris șansei deveniri mele profesionale. Și ca să vă dați seama, la secundariat, unde am fost înscriși doar doisprezece medici din toată țara, am fost numit șeful acelei grupe, pentru că eram singurul care cunoșteam toată gama medicală de obstetrică-ginecologie. Acest lucru m-a ajutat, pentru că mi-am perfecționat cunoștințele și abilitățile chirurgicale în timpul secundariatului, după care am revenit tot la Roșiori.

(GA): Vorbiți de secundariatul de la Spitalul „Cantacuzino” din București?

(VS): Despre acest spital este vorba. Acolo erau profesorii Vasilescu și Vlad Vasiliu, doi doctori de calibru, lângă care am putut participa la operații de mare anvergură, tocmai datorită experienței acumulate alături de Horia Popescu. Acest bagaj de acumulări s-a văzut mai târziu, când, dându-mi specializarea, am obținut a doua medie pe țară.

(GA): Ați avut o lucrare de doctorat apreciată în rândul colegilor din spital. Ce noutăți a adus aceasta în domeniul dumneavoastră?

(VS): O lucrare foarte bine receptată, tocmai pentru că nu se prea abordase o astfel de temă. Puteam să optez pentru teme de operație, de endocrinologie, dar am preferat o lucrare asupra glandei mamare, tocmai pentru că în complexitatea sa se combinau atât chirurgia, cât și endocrinologia. În acea perioadă, chiar era o problemă lactația la om. Doctoratul m-a ajutat să pot profesa până la vârsta de 77 de ani. Și pentru că tot ai amintit de medicii din spital, eu am colaborat foarte bine cu doctorul Mihai Ștefănescu, care s-a pregătit alături de mine, iar după revenirea de la București am făcut o echipă foarte bună. Apoi, doctorul Manea, Dumnezeu să-l ierte!, născut în Ciurari, dar cu o educație aleasă, așa cum poate copiii noștri nu o au. Apreciez pe toți cei care au fost și sunt în spital, buni profesioniști, caractere deosebite; dar atât de mulți sunt cei pe care îi stimez, încât nu avem timpul fizic și spațiul editorial necesar pentru a vă arăta calitățile fiecăruia. Secția de obstetrică-ginecologie a funcționat la niște indicatori foarte buni, cum, de altfel, dacă generalizăm, și spitalul în ansamblu. Spre exemplu, în perioada când am fost director (n.n. 1973–1988; 1991–1997), prestigiul spitalului „Caritas” a căpătat noi valențe. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, ne clasasem pe poziția a treia în întrecerea socialistă, la categoria specifică spitalului nostru, deși condițiile din spitalul vechi nu erau tocmai bune. Dar, la acel moment, era o activitate profesională intensă, care nu avea cum să nu iasă în evidență. Profesa atunci doctorul Ștefan Noica, cu o pregătire deosebită; apoi a venit Horia Popescu, era doctorul Isăcescu, toți medici primari. Ca director de spital, pe atunci aveai și greutăți, pentru că Policlinica era separată, ca și Spitalul pentru copii și Spitalul de boli contagioase, care aveau locații în altă zonă a orașului. În spital era secția de interne, secția de chirurgie și cea de obstetrică-ginecologie. Director, la acel moment, însemna să răspunzi și de aprovizionarea cu medicamente a teritoriului arondat, procurarea de combustibil etc., o întreagă muncă administrativă pentru dispensarele rurale și urbane, iar Roșiorii de Vede aveau cea mai mare arondare din județ.

(GA): Familia dumneavoastră a avut o tradiție medicală?

(VS): Am avut un unchi doctor ginecolog. Mama era din Basarabia, din Cuciulia, o localitate lângă Prut. Și eu sunt născut tot în Basarabia, dar în Chirsova. Tata era din Trivale Moșteni, singurul care a făcut școala normală, la început la Alexandria și apoi la Constanța; iar pentru că erau unsprezece frați și trebuia să ai pământ ca să rămâi în sat, a ales să vină în Basarabia, unde s-a căsătorit cu mama, care era învățătoare. După cum știți, și el a fost învățător la Roșiori, la Școala nr. 2. Ceea ce probabil nu știți despre tata este că a fost deținut politic, făcând un an de pușcărie la Pitești și doi ani la Jilava. Refugiul m-a adus la „Anastasescu” de la liceul din Comrat.
Eu am o mare afecțiune pentru medicii care vin din această zonă, ajutându-i ori de câte ori am avut ocazia. Chiar și în spitalul nostru au fost medici basarabeni. Îmi aduc aminte că m-a chemat ministrul Dan Georgescu să-mi spună că este un medic chirurg din Basarabia care ar vrea să vină la Roșiori, și am acceptat pe loc.

(GA): În ce circumstanțe ați reușit să urmați facultatea, având în vedere că tatăl dumneavoastră era deținut politic?

(VS): La Roșiori, când am depus actele pentru dosarul meu la partid, în dreptul tatei scria: „uneltire împotriva orânduirii sociale, omisiunea nedenunțării”. Venise unul Boia din Roșiori la tata să-i dea bani și lucruri pentru cei care făceau rezistență în munți; iar tata l-a refuzat pe motiv că are trei copii la facultate, explicându-i totodată că nu dorește să se implice într-un astfel de demers riscant. Când l-au prins pe acest Boia, automat l-au târât și pe tata după el, chiar dacă tata nu făcuse decât să refuze a da acel ajutor. Tata a fost dus la Pitești, iar eu a trebuit să mă duc la facultate la Iași, unde, în fiecare an, duceam o adeverință eliberată cu risc de la domnul Dinu Iliescu că tata este învățător la școala nr. 2 din Roșiori, pentru a nu se afla că este deținut politic. Când eram în anul patru, sora mea, care era la litere la București, preparatoare la profesorul Tudor Vianu, foarte bine cotată profesional, a fost dată afară din facultate; iar pe mine m-a chemat o doamnă de la cadre, care avea fiica colegă cu mine, să-mi spună că trebuie să plec din Iași pentru că mi se va trimite dosarul la verificat la Roșiori și vor fi probleme mari. M-a îmbărbătat spunându-mi că pe răspunderea ei va scrie în dosar că este verificat, și să cer mutarea la București. Am mers la profesorul Batcu pentru aprobat, cerându-mi el să-i explic motivul, care mi-a aprobat, cu mult regret, transferul. Marele meu noroc, când am ajuns la București, a fost o rudă, nea Ionică, care fusese comunist și stătuse în pușcărie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, și îl cunoștea pe Drăghici, cel care răspundea de Securitate. În seara când i-am spus lui nea Ionică despre catastrofa ce era pe cale să se producă în evoluția mea, am și fost chemat la minister de Drăghici, pe la zece seara, pentru a da relații cu privire la motivul arestării tatălui meu. Mi s-a dat asigurări că nu voi fi dat afară din facultate. Pentru sora mea, nu a mai avut ce face, dar la patru dimineața, o mașină l-a adus pe tata acasă, eliberat la ordinul lui Drăghici. Dar orice bine făcut de securitate se întoarce cu probleme mult mai greu de stăpânit. Însă, când am venit la Roșiori, am avut mari probleme cu Securitatea, pentru că urmăreau să mă determine să devin informator. Aceasta fiind o practică des întâlnită pentru a pune presiune pe copiii cu părinți deținuți sau foști deținuți, chiar dacă mulți azi nu mai recunosc. Chiar și Ștorobăneanu dăduse aviz favorabil pentru recrutarea mea. Dar eu am avut discuții dure cu cei ce încercau, fapt pentru care nu au reușit să facă nimic.

(GA): Cine sunt cei ce făceau presiune asupra dumneavoastră?

(VS): Problemele mi le crea colonelul Puiu din Roșiori și încă un ofițer, iar Lică, care era inspector șef, m-a chemat la județ și m-a luat la întrebări de ce refuz. I-am răspuns cum am știut mai bine, amintindu-i că sunt și deputat de Teleorman și că nu are ce să-mi facă. Și totuși eu eram conștient că îmi vor face greutăți. Se știe clar că am fost schimbat din funcția de director de spital ca urmare a deselor refuzuri de a deveni informatorul Securității. Eu știam care sunt cei care acceptaseră să devină informatori și nu am vrut să mă amestec cu ei.

(GA): Cum ați reușit să deveniți deputat în 1972, în ciuda presiunilor politice și ale Securității?

(VS): Din 1972, timp de doi ani, am fost deputat. Deputat am devenit și în urma unui val de simpatie ce venea din partea organelor de stat și de partid, pentru că eram corect în munca mea.

(GA): După decembrie 1989, ați fost ales vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale (FSN) pe Teleorman. Ce v-a determinat să acceptați această funcție?

(VS): Totul a început cu un telefon pe care l-au dat acasă niște tineri care ocupaseră Primăria Roșiori. A răspuns soția, spunându-le că sunt de gardă. Au sunat apoi la spital, și le-am explicat că sunt pentru revoluție, dar nu puteam părăsi tura de gardă. Am fost însă chemat la Alexandria, câteva zile mai târziu, și numit vicepreședinte al Frontului. Președinte era profesorul Ion Morar, era și medicul Liviu Vasilică, dar nu am stat decât câteva luni, deoarece nu puteam accepta tot felul de cereri de arestare care excedau cadrul legal, mai ales că atunci ne confruntam și cu un vid legislativ. Era o continuă dorință de vendetă, poate îndreptățită, dar în orice caz nu corectă juridic.

(GA): Construcția Spitalului „Caritas” a stat sub semnul incertitudinii. Ne puteți împărtăși detalii despre provocările cu care v-ați confruntat în această perioadă?

(VS): Așa este, pentru că ni s-a spus atunci că nu sunt bani pentru efectuarea săpăturilor la noul spital. Și pentru a nu lăsa lucrurile să treneze, ne-am mobilizat tot personalul medical și auxiliar din spital și din teritoriu, prestând fiecare câte zece zile de muncă pentru a acoperi acest deficit financiar major ce putea împiedica realizarea noului edificiu spitalicesc. Sigur că, la vremea aceea, ne-au mai ajutat și două societăți din oraș, una fiind Uzina de reparații vagoane ROVA, unde director era Constantin Crăsneanu. Surpriza celor care trebuiau să aprobe investiția a fost mare, nevenindu-le să creadă că noi am realizat acele săpături. Și ca să reînnod mai exact firul, primul secretar m-a chemat într-o zi și mi-a spus că trebuie să-l convingem pe Ion Teleagă că este nevoie și la Roșiori de un spital nou. Se construise la Alexandria, era în construcție la Turnu Măgurele, iar la Roșiori nu se mai putea. Atunci am făcut niște găuri în pereții spitalului vechi ca să-l convingem că acesta nu mai este propice activității spitalicești. Și am reușit să-l convingem. Am mai avut un noroc fantastic. Atunci când s-a făcut planul de finanțare, Ceaușescu a tăiat 5%, și tot atât a tăiat și Ceaușescu. Dar doamna care era la bancă, din greșeală, a înțeles că se adaugă cele cinci procente. Și toată lumea a crezut că am făcut vreo afacere sau am avut pe cineva care a intervenit. Nici vorbă. Era foarte bine venită confuzia doamnei de la bancă, pentru că eu îl rugasem pe arhitectul Popescu, care făcuse și proiectul spitalului de la Târgu Mureș, să țină cont de două lucruri: să fie morga tot separată, la fel și bucătăria, separate, nu cum se construise la Alexandria, unde mirosea tot spitalul a mâncare când se gătea. Apoi a apărut momentul săpăturilor, peste care am trecut, și a început construcția la acest spital.

(GA): Care este povestea cu medicul Ulmeanu?

(VS): La Alexandria ajunseseră o serie de medici veniți din închisoare, pentru că efectuaseră avorturi și alte fapte ce țin de actul medical. Se punea problema ce trebuie făcut cu ei, știindu-se de unde au venit, pentru a fi reabilitați. Atunci eu le-am spus că nu este important ce li se întâmplase, ci care era media de absolvire a facultății. Spre exemplu, doctorul Ulmeanu, care era chirurg, terminase cu 9,20. Ceea ce știu este că avea și un dosar destul de confuz, fiind condamnat pentru avort; de aceea nu pot spune nici acum dacă a fost vinovat, situația fiind extrem de delicată. L-am ajutat să vină la Roșiori și să aibă condițiile necesare în spital pentru a profesa.

(GA): Care medici din alte localități v-au influențat cel mai mult în cariera profesională și în ce mod?

(VS): În primul rând, profesorii Săvulescu, Dan Alexandrescu și Vlad Vasiliu. În cabinetul meu am fotografii cu aceștia. Nu este niciun secret; chiar profesorul Săvulescu este cel care m-a sunat și mi-a spus că trebuie să mă înscriu la doctorat. Atunci era o problemă participarea, fiind douăzeci de candidați pe trei locuri, dar am luat al doilea pe listă. Legat de profesorul Săvulescu, îmi aduc aminte cum toți colegii și profesorii cu care am terminat secundariatul erau convinși că nu va veni la masa festivă organizată la restaurantul „Ambasador”. Atunci, eu, împreună cu soția, am mers la dânsul și l-am convins să ne însoțească. Când am intrat în restaurant cu dânsul, profesorii Dan Alexandrescu și Vlad Vasiliu au rămas „muți” de uimire că am reușit să-l conving, dar și bucuroși că acceptase să fie alături de noi. Trebuie să știți că am fost și membru de partid chiar din perioada când dădeam doctoratul, sugerându-mi-se că este în folosul carierei mele, fără a mă forța cineva.

(GA): Cum s-a adaptat soția dumneavoastră privațiunilor familiale în cei cincizeci de ani dăruiți medicinii?

(VS): Am o soție care a înțeles permanent situația. Mai ales în nopțile când eram chemat la spital, uneori și de două-trei ori. O femeie de mare valoare, apreciată atât acasă, cât și la farmaciile unde a lucrat. Destinul a făcut ca plecarea mea din spital, care este vineri (n.a. 1 august, interviul fiind realizat pe 30 iulie), să coincidă și cu retragerea ei definitivă de la farmacia unde lucrează, fiind și ea sărbătorită ca și mine. Avem două fete, medici în București. Și pe acest plan pot spune că sunt împlinit. Am o casă în București și alta, dar mai mică, la Cornu.

(GA): Cum a influențat experiența dumneavoastră profesională respectul față de femei, atât în cariera medicală, cât și în viața personală?

(VS): Femeia înseamnă totul. Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu, iar eu am conștientizat permanent, odată cu trecerea timpului, acest respect. Doctorul Ștefănescu, dar și ceilalți doctori care au lucrat cu mine, au simțit permanent acest lucru, pentru că și ei au aceeași percepție privind această ființă minunată care este femeia.

(GA): Ați menționat că veți părăsi orașul după pensionare. Ce sentimente aveți legate de această decizie și ce lăsați în urmă?

(VS): Domnule, viața mea a fost legată de Roșiori. În primul rând, las aici mormintele părinților mei și lumea care m-a iubit. Să știți că aș fi putut ajunge și într-o clinică universitară, dacă nu aveam fișa de cadre înroșită cu problema tatei. Dar și dacă aș fi avut o fișă de cadre curată, tot nu aș fi plecat să profesez în altă parte, pentru că am iubit Roșiorul

(interviu din anul 2008, anul pensionării renumitului medic)

(textul a apărut în cartea „Dialoguri convexe”, vol. II)