CENACLUL

Tudor Matreșu
VINO…..!

Vino să te culc în plânsul ierbii,
Să ne spele vântul cu popasuri
Și din când în când să vină cerbii
Să ne-aducă liniște în glasuri!
Vino-n clorofilizate focuri!
Eu voi fi în mugurii tăcerii,
Ne vom înveli cu pleoapa mierii
Și vom arde-n neștiute jocuri.
Vino-n cupa nopții de cleștar!
Să te beau ca pe-un poem nescris,
O să scârțâie pe cer un car,
Dar în noi va fi un paradis.

#tudormatreșu

MĂRTURISIREA

de Marius Dincă

Părintele Paul trecuse bine de 50 de ani şi totuşi obişnuitele fire albe întârziau să-i trădeze vârsta. Se ţinea încă bine chiar dacă mulţi spuneau că cei din tagma lui oricum au trai uşor și nu albesc aşa, cu una cu două. Iar pe la colţuri, gurile mai răutăcioase pălăvrăgeau uneori, şuşotit, că măcar barba şi-o căneşte el de arat-aşa de bine. Doar tuşa Voica, negustoreasa cu prăvălia de la colţ, povestea că odată, pe înserat, venise popa până la ea pentru o sticlă de oţet de mere şi nu mai ştiu ce, îmbrăcat fără sutană, doar aşa civileşte, în cămaşă albă îndungată şi cu pantaloni de doc prinşi cu nişte bretele mari, albastre, cu capul gol, fără potcapiul ăla-nalt ce-l purta prin sat de atâta amar de vreme. Atunci îl văzuse ea la lumina becului şi putea să bage mâna-n foc că părintele pe la tâmple se înspicase bine, bine. Aşa că bârfa asta ieftină îşi pierduse încet din intensitate şi rareori o mai aminteau oamenii.

Preoteasa părintelui, doamna Corina, lucra la dispensar tot cam de pe când venise părintele în sat. Schimbase o groază de doctori călători care, spunea ea, veneau să vadă dacă e camera „jugrăvită”, şi plecau. Clătina uşor din cap şi şoptea, aşa, mai mult pentru sine:

– Aşa, mamă, trageţi toţi la oraş, c-acolo-i locu’ cu norocu’!

Doar doamna doctor Melania stătuse mai mult, vreo nouă ani, restu’…

Părintele, când era binedispus, ca s-o necăjească, spunea aşa, în cercuri de prieteni apropiaţi, că preoteasa lui a dat ”găuri” în sat cu acu’ de seringă mai multe decât ar face o maşină de cusut Sienger într-o viaţă.

Alexandru, băiatul lor cel mare era, vorbea lumea, la armată pe la Bucureşti, (deşi nea Gică, poştaşul, susţinea că a citit el la gazetă despre băiatu’ popii că e ceva mare pe la minister). Venea din când în când cu soţia şi copiii şi rămânea doar câte-un sfârşit de săptămână. În rest, vorbeau la telefon. Gabriela, aia mică, era mai aproape de casa părintească. Se căsătorise la oraş şi era ingineră d-aia de măsoară curţile la oameni să le facă schiţă la case. Fetiţele ei, Anastasia şi Miruna, erau febleţea părintelui şi a coanei preotese. Cum se făcea vineri de nămiezi, se gătea cu reverenda aia bună şi pleca la oraş să-şi ia nepoatele. Le lua cu tot cu ghiozdane şi cu haine de schimb pentru 3 zile. Când ajungeau acasă mama Cora (că aşa o alintau fetele) răsturna mămăliga pe capac si punea pentru fete lapte de capră în castroane de pământ iar pentru părintele prăjea o tigaie mare de cartofi cu o lingură de bulion şi o căpăţână de usturoi pisat pe de-asupra. Făcea o cruce mare peste bucate şi zicea ceva mărunt din buze iar Anastasia, ştrengăreşte, încerca să-l imite întocmai.

– Haideţi, să ne închinăm! Cum v-am învăţat eu! Trei degete! Sus, jos, dreapta, stânga! Aşa! Bravo! Acum mâncăm, după care trecem la teme! Miruna, nu mai face faţa asta că nu mă-‘mpresionezi. Ordin de la mami. Mama Cora, spune-le şi tu! N-a sunat mami, (şi făcea uşor cu ochiu’) să ne facem temele de azi?

-Da, da, întărea spusele părintelui preoteasa cu ochii tot în vasele murdare pe care le spăla. Aşa mi-a spus şi mie la telefon.

Fetele se priveau pe furiş şi sorbecăiau mai departe din lapte. După masă îşi întindeau toate cărţile pe biroul părintelui de nu mai era loc să pui un ac. Foaia parohială, pregătită în mai multe exemplare pentru duminică, se împrăştia pe jos „din greşeală” iar peste cărţile părintelui își făcea loc abecedarul.

– Tata Paul, cartea asta a ta n-are toate literele, susţinea serios Miruna care se apropia cu paşi mari de finalul clasei I, şi citea, sau încerca să citească, de pe o copertă găsită pe masă:

– Ag…aghias…aghias…aghiastar! Ce e aia, aghiastar?

-Aghiasmatar, o corecta părintele zâmbind. Cartea aia nu-i de nasul tău. Treci la abecedar şi las-o şi pe Anastasia că ea e mai mare şi are mai mult de scris.

După teme, fetele mergeau cu părintele în grădină, la stupi. Preoteasa le făcuse la amândouă, deşi cu inima-ndoită, două măscuţe potrivite pe capul lor şi nişte halate lungi, albe, ce le ajungea pân’ aproape de glezne. Aşa-i ceruse părintele, ca fetele să intre de mici în prisacă, că, zicea el, multe lucruri trebuincioase despre viaţă pot învăţa ele de la gâzele astea mici. Iar dacă uneori albinele-paznic de la urdiniş răzbăteau spre pielea lor albă şi subţire de copile, atunci părintele dădea repede cu sare la locul înţepăturii şi le răsplătea pe nepoate pe seară cu faguri mari şi dulci din care se scurgeau şiroaie de dulceaţă.

Astăzi, însă, nu au timp de stupi. Părintele mai trebăluieşte ceva prin curte aşteaptând pe cineva. Pentru că vizitatorul întârzie, se aşează pe prispă şi priveşte atent la cuibul rândunicilor de la streaşina casei. Puii ieşiţi din găoace cască nişte ciocuri mari, neobişnuit de mari, în care părinţii lor vin din când în când şi le pun de mâncare. În gând îi sună un stih dintr-o cântare bisericească care se repetă-ntr-una: „Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile mâinilor Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale…Mare eşti, Doamne …şi nici un cuvânt…”. Dinspre drum se-aude glas de călător:

– Sărut dreapta, părinte! Acasă sunteţi?

– Acasă, acasă, nea Vuţă. Poftim în curte nu sta pe la colţuri. Vino aici, pe prispă, la umbră că e mai răcoare.

– Viu părinte da’ să vie şi Iulicuță. Rămase-n colţ lângă maşină că cura apă fiartă din ea! Oprirăm și la un leat de-al meu, Anghel Perețeanu, la Gresia, și-o mai ”adăparăm” odată da´…dăgeaba! Cred că iar i s-a dus ”garnitula” de ”ghiuloasă”, zise nea Vuţă intrând în curte cu capul întors în lungul străzii.

Se aşeză pe scaun şi părintele îi puse în faţă un pahar cu apă rece. Încercă să pornească discuţia dar nu-şi găsi repede cuvintele. Nea Vuţă este dascălul bisericii. De fapt e pensionar dar a slujit cu credinţă casa Domnului mai bine de 40 de ani. A rămas la slujbe să-l ajute pe Iulian, dascălul cel nou, fără prea multe rugăminţi, pentru că n-a putut să plece.

– Părinte, eu când oi pleca din biserică, plec cu picioarele-nainte, spunea el când rămâneau singuri, după slujbă. Aici m-am pomenit de mic copil, de-aici am plecat la şcoală la Turnu în ’35, aici m-am luat cu Măria mea, nepoata popii Petre…aşa că aicea e casa mea. Şi dup’aia (așa-i spunea el morții, nebăgând-o prea mult în seamă), mă mutaţi colea, afară lângă ai mei, deci… tot la biserică. Aşa pot şi eu s-ascult slujba şi…bagă de seamă Iulicuță, taică, dacă nu zici cum trebuie vin eu şi continuu, atâta-ţi trebuie! Și râdeau toți cu poftă!

Acum însă cuvintele nu le mai găsea aşa uşor. Părintele încercă să-l ajute:

– Tanti Lenuţa ce face? Tot aşa cum am lăsat-o vineri când am fost s-o împărtăşesc?

– Tot aşa, părinte. Mulțumim lui Dumnezeu… pân’ acum… așa cum o știți… Cine știe mai încolo…

Sorbi cu sete din paharul îmbrumat, în speranța ca va găsi printre picăturile de apă și cuvintele care se încăpățânau să rămână doar în mintea lui.

– Încet, tataie Vuță, spuse părintele după ce-l lăsă să-și tragă sufletul. La telefon te-am simțit tare-ngrijorat. D-aia l-am și rugat pe Iulică să treacă să te ia cu mașina și să stăm de vorbă acasă.

– Părinte, vă rog să nu vă supărați. Eu vă spui așa cum este și dumneavoastră…

– Hai măi, Iulică, frate, îi întrerupse vorba părintele. Fir-ar să fie de vechitură. N-ai zis c-o dai cum trece culesul porumbului, ca să ai cu ce să-l cari?

Iulian, țîrcovnicul, apăru de după colțul casei transpirat și roșu ca un gogoșar bine copt:

– Săru’mâna părinte. Cârpeala săracului, taică, ce să fac și eu să dau înainte. Cred că remorcat plec d-aci. Iar chiuloasa…

– Coană preoteasă ia-l tu, te rog, în grijă pe Iulian și pune-i o lingură de șerbet, mai mare dacă se poate, că mi-a spus mie că-i place tare mult cel de zmeură. Eu am ceva de vorbă cu tataie Vuță.

Rămași din nou singuri părintele îl încurajă din nou:

– Mata spune, că eu te ascult. Nu tre’ să te grăbești…

– Părinte, eu v-am sunat…să vă spui…că și Măria mea mi-a zis…sună tu pe părintele și spune-i…poate vine să-i mai facă vreo slujbă sau să vorbească cu ea…

– Cu tanti Lenuța?

– Da, părinte. Vineri, după ce-ați grijit-o am ieșit să vă conduc și dup’ aia m-am dat cu ale trebii. Că ea dacă are nevoie de ceva, strigă ș-o auzim… De când a căzut la boală, greu se mai ridică din pat, da’ ținută de cineva să nu cadă…Pe seară, Măria a intrat la ea să vadă dacă are nevoie de ceva și numai ce-o aud:

– Doamne, Dumnezeule, mamă! Când am intrat și eu ( am crezut că murise, săraca), ea era în picioare, rezemată de spătarul unui scaun și se uita la pozele vechi de pe perete, alea care v-au plăcut și dumneavoastră: cu popa Petre, cu prioteasa, cu ei la bâlci la Roșiori, gătite cu mărgele de turtă dulce colorată la gât…Și-am zis în gând: uite, vezi, a grijit-o părintele și se simte mai bine. Am vrut s-a așezăm pe pat da’ s-a-mpotrivit cât a putut de tare. Minune mare, părinte. Ea, care nu s-a mai ridicat singură de nu-știu-când… Și vorbea…vorbea…vorbea într-una.

– Și ce zicea? întrebă părintele ca să-i mai dea răgaz lui nea Vuță să răsufle.

– Păi aci e toată povestea, părinte… că eu am crezut c-a luat-o razna…și dup’aia am ascultat-o mai cu luare-aminte. Zicea vorbe așa… ca la dumneavoastră la predică…

– E, cum așa?

– Da, părinte, striga tare, parcă s-o audă și-ăia de pe drum: ”Ce spui preotului la Taina Spovedaniei n-are voie să spună nimănui! NIMĂNUI, m-auzi!” Ș-apoi spunea psalmu’ 50 da’ nu pe tot, și dup’-aia începutu’ lu’ 142:” Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta…” ș-apoi iară începea cu spovedania:” Preotul este dator a da canon celui ce se mărturisește și numai așa va primi dumnezeiasca Împărtășanie…” și tot vorbe d-astea de catehism de parcă n-ar mai fi apucat până-n seară să le zică pe toate. Duminică la slujbă nu v-am zis nimic, am crezut și io că se liniștește, da’ nuuu…

Aseară, și mai rău. A-nceput să vorbească despre morții de demult, despre frati-su Florea, ăla mort în războiul cel mare, și alții, și alții de nu-i știu nici eu. Părinte, m-am speriat! Am plâns ca un copil… iar Măria mea, ce să vă mai spun… că, na, doar e mă-sa! Are, săraca, 95 de ani… lu′ bărba-su i s-a surpat și crucea-n cimitir de când e mort, iar ea a dus-o pân’ acuma… și uite ce patimă veni pe capul ei. Așa că d-aia venii. Să vă rog să dați pe la noi. Că chiar ea a zis: Să-și ieie părintele patrafirul și să vină până la mine, că-l rog eu frumos!

– Păi, mamă, doar mai alaltăieri te-ai grijit! I-am zis și eu părinte, ce m-am priceput, spuse nea Vuță, gâtuindu-se de emoție. Dar ea nu și nu, să vie părintele cu patrafiru’. Eu mă gândeam să vorbiți cu părintele de la Gresia să vie pân’ la noi, la Bratcov să-i faceți un Sfânt Maslu și n-o rămâne neomenit. Sau întâi să vorbiți cu ea…Cum ziceți, că eu nu mai știu…

Părintele Paul rămase puțin pe gânduri, încercă să mai ceară câteva lămuriri dar în final îi promise lui nea Vuță că va veni pe înserat până la ei acasă să vadă cum și în ce fel poate să ajute.

*

De cum intra pe poarta casei cuiva, fie de grijit, fie că citea rugăciunea vre-unei lăuze sau de ieşirea sufletului, părintele Paul îşi anunţa prezenţa într-un fel anume, particular, la care dumnealui se gândise în anii de preoţie pe care-i strânsese în geanta-i parohială. Când se apropia, intra în vorbă cu cineva din drum, aşa ca o discuţie oarecare (hmm: uneori când nu avea cu cine, vorbea chiar şi singur), da` vorbea tare, tare, ca s-audă cei din casă că vine. Aşa putea să se anunţe și să nu-i ia ”pe nepregătite”.

– Să trăiești, mamă Petruțo! zise părintele unei femei ce se apropia din capu` uliții. Vre`nică de când te știu!

-Săru`mâna părinte! Acuma de, fiecare cum s-a `nvățat de-acasă, părințele! răspunse ea icnit, apăsată de greutatea unei găleți pline, făcută parcă peste măsura ei. Io mulsei mai dăvreme, că Lonica mea are ceasu` dupe soare…și dacă nu ești prezentă cu găleata la ugere…bate din picere! Da` ce, iară venirăți la bâta Lenuța? Că doar alaltăieri ați grijito! I-o fi mai rău, săraca! Sau n-o fi murit, Doamne ferește!

-Nu, mamă Petruțo! Am ceva treabă cu nea Vuță! ocoli părintele răspunsu`, de frică să nu se umple satul în juma´ de oră cu cine-știe-ce…informații eronate. Apoi schimbă vorba:

-Duminică, cand te lași spre biserică, să-mi iei o legătură de busuioc verde, d-ăla d-al matale, c-al meu s-a trecut tot. Hai, Doamne ajută!

Intră apoi în curtea casei. Ocoli joardele de vie care formau din dreapta și din stânga umbrar pe toată lungimea aleii, și o luă direct prin iarbă. Picăturile de brumă, transformate-n rouă, spălară cu sârg marginile încălțărilor, noroite mai devreme pe o uliță lăturalnică.

Vestiți de dialogul din uliță, nea Vuță și tanti Maria îl așteptau în prag. O candelă aprinsă fumega încet spre răsărit iar de pe focul stins al mașinii de gătit se ridica încet, în rotocoale, aburul unui ceai de mentă.

-Sărut dreapta, părinte!

– Săru´mâna!

-Doamne ajută! Ce bine te-ai gândit, matale! Ai ținut minte de menta mea creață! ´Ai înti să intrăm, și vedem de ceai mai încolo…

În timp ce socoteau acestea împreună, părintele deja lăsă cu grijă, pe un scaun cu spătar, haina de stofă, potcapul, geanta și umbrela cu vârf de fier și mâner argintat cu cap de leu. Luă doar epitrahilul brodat și un culion de catifea, cu care-și acoperea capul atunci când se afla în locuri de azăvadă! Le avea de la maica Petronia de la mănăstirea Robaia și le purta chitite cu grijă în geanta parohială.

-Doamne ajută, mamă Lenuțo! Bine te regăsii, că doar alaltăieri ne-am văzut ultima oară! spuse părintele, intrând în cămăruța îngustă, și se așeză pe un scaun anume pregătit pentru sfinția sa. Tanti Lenuța nu mai era întinsă pe pat. Sta, sprijinită în capul oaselor, pe un mic fotoliu, cu buret la spătar, ca să se așeze comod oasele-i betegite de timpuri. În poală ținea o Biblie care cândva avusese coperțile negre și tari, iar foile albe ca cearceafurile scrobite. Acum coperțile erau moi și tocite pe la colțuri, iar pe paginile îngălbenite de vreme se mai putea citi, scris cu cerneală, pe toate cele trei laturi : RAICU T. PETRE, SEMINARIST ANUL IV B !

-Săru´mâna părinte! spuse tanti Lenuța și plecă capul încet, în semn de mulțumire că părintele s-a ostenit să vină la rugămintea ei.

Părinte, văzând că vorbele nu vin ușor, se așeză pe scaun. Își puse epitrahilul, apoi culionul, își trecu mâna prin barbă și se scutură de câteva fire de mătreață (imaginară) de pe reverendă.

-Și…ia zi, bâtă! De ce vruseși mata neapărat să vorbim?

-Părinte … eu … aș vrea … dacă se poate … săăăă … vă spui ceva … ca la spovedanie…daaa´…invers!

-Adică…cum bâtă? se miră părintele. Că nu-nțeleg!

-Părinte, să nu uiți mata că eu sunt crescută în casă de preot. Taicu, Dumnezeu să-l ierte, ne spunea mereu cât de mare este Taina Spovedaniei.

-Așa! Asta înțeleg și … sunt de acord! Mata lămurește-mă cu…inversu´!

Părinte…io, ce voi spune acuma, vreau să nu ții pentru Dumnezeu și mata. După ce eu m-oi duce… că mult … sâmț eu că nu mai ie, mata să ieși colo în fața la lume și să le spui așa:

-Fraților, uite ce mi-a spus mie bâta Lenuța, soacra lu´ Vuță țârcovnicu´ pân´ să moară! Și dup´aia le spui tot! Că ce am eu aicea (și duse mâna la frunte), în devla mea, am de muuultă vreme, de când ieream mititică, de-o șchioapă! Dar cu mine în mormânt nu vreau să iau…ce voi spune!

-Așaaa…înțeleg…și nu prea! Avem ceva nemărturisit…la spovedanie? Asta-i lucru destul de grav!

-Nuuu, părinte! Nu așa! Să nu te gândești acolo! Păi mie tocmai d´aia mi-era frică! Nu am nimic pă sufletul meu, dar…de spus tot trebuie să spui. Un suflet de om are mare nevoie să vă spui ce….oi spune eu acuma!

#MariusDincă #Russenart #Cenaclul #RoșioriiDeVede

Îngenucherea în sine

de Eugenia Dumitriu

E vară la Roșiorii de Vede și vântul se joacă cu singurătatea mea. Eu căreia viața i-a scos în cale oameni deosebiți, cu statut de celebritate, încep pentru prima oară să mă caut pe mine așa cum am fost , cum sunt și voi rămâne până în ultima clipă a vieții. Nu voi uita niciodată pe Gabriel Bacovia, pe Mitzura Arghezi, Carmen Holgueras, Antonio Ruiz Pascual, Doctorul Rodríguez, cel care a dat asistențămedicală gratis diasporei române refugiată la Madrid după ce comuniștii au preluat puterea politică în România, Elena Ghiu, artist plastic român care a expus alături de Pablo Picasso, scriitorul Martin Cid, pe criticul de arte Isabel del Rio care mi-a deschis porțile revistei Magazín, revistă de artă scrisă în limba spaniolă și engleză, care apare lunar pe patru continente și pe mulți alții. Poate că viața a fost generoasă cu mine dar eu, eu nu i-am dat vieții atât cât aș fi putut să-i dau și cel mai trist este faptul că nu am scris și nu am vorbit niciodată despre cei care mi-au marcat drumul, m-au motivat și au crezut în mine. Privesc o fotografie puțin îngălbenită de vreme, era prin 1984 în librăria existentă pe atunci pe strada Dunării, la o lansare de carte dar din păcate nu-mi amintesc numele scriitorului, recunosc doar pe profesorul Gheorghe Tutcălău, scriitorul Anghel Gâdea, poeta Domița Neaga, poetul Alexandru Popescu Tair, scriitorul Stan Cristea, poetul Paul Amet, Florin Săvoiu și încă câțiva care azi nu mai sunt printre noi și l-am lăsat ultimul pe Nicolae Lupu, poet, prozator, pictor, jurnalist cultural, uneori interpret al cântecului nostru popular și pot mărturisi cu mâna pe inimă că avea un talent înnăscut și o sensibilitate cum rar îți este dat să întâlnești, avea o personalitate tumultoasă, era extrem de inteligent, era un artist, era sensibil, jovial, un visător, își căuta în nopțile cu lună destinul printre stelele cerului înalt, era el însuși o stea. Era sigur pe el, uneori ușor ironic și trist, deși erau momente când în ochii lui priveam durere și furie, se dezlănțuia contra regimului, a frigului din casă, a faptului că toată noaptea fusese nevoit să scrie la lumina lămpii cu gaz pentru că o editură sau alta îi cereau prea devreme manuscrisele. Prietenia mea cu acest om remarcabil a început târziu pentru mine, pentru el, pentru amândoi. Născut în satul Velești, comuna Murgași, județul Dolj în 9 octombrie 1947, după terminarea Faclutății de Arte Plastice din București și a școlii de pictură și restaurare de pe lângă Patriarhia Română a venit profesor de desen la Roșiorii de Vede la Școala generală nr. 3. L-am cunoscut ca profesor de desen, l-am iubit, l-am respectat și m-am războit cu el, eu o frimitură de om, pentru râvnita notă 10 pe care nu mi-a dat-o niciodată. La ficare oră de curs eram pregătită să-i demonstrez cât talent am eu la desen și la pictură dar el îmi privea plașele cu o blândețe infinită surândea pe sub mustața lui haiducească, îmi punea o mână pe umăr , întorcea planșa pe dos și privindu-mă galeș îmi soptea :’- Pe tine te ascult și îți dau notă la Istoria Artei, pregătește-te . Să-mi spui data viitoare tot ce ști de Pablo Picasso și de celbrul său tablou Guernica”. Așa se face că mi-am cumpărat cele două volume de Istoria Artei și m-am pregătit temeinic dar acolo nu scria mare lucru, despre ce l-a inspirat pe marele pictor spaniol sa picteze tabloul cu pricina. El îmi povestea cu deamănuntul povestea crudă și reală care-l îl inspirase pe Picasso. Îmi punea apoi , foarte tacticos de parcă îmi picta nota, un 9 și-mi zâmbea cu superioritate. Își pierdea orele de la clasa mea numai cu mine iar eu gândeam că eram doar un copil, un copil care picta mai bine decât colegii săi dar nu primea niciodată o notă măcar, pentru acest har. În data de 13 aprilie 1991 a venit în vizită și mi-a adus romanul „Cocoșul de tablă” pe a cărui primă pagină îmi scrie: „Poetei Eugenia Dumitriu – în talentul căreia cred cu tot sufletul – și familiei sale, această carte de îngenuchiere în sine, cu aleasă prețuire și stimă. Nicolae Lupu „. Romanul începe cu o mărturisire grea: „Aveam să aflu mai târziu, dincolo de vârsta copilăriei, că nu am fost un copil dorit”. Părea că divinitaea ne-a dat la amândoi același început, izbitoare asemănare. Nicolae Lupu a fost singurul om care mi-a citit sufletul, a crezut în mine și mi-a luat apărarea în fața lumii întregi chiar și public atunci când eu nu eram acolo. Mi-a prevăzut viitorul și s-a temut așa ca în romanele Cellei Serghi că Dianet, pe care el o știa de copilă, o să se prăpădească într-o zi, am fost puternică și am rezistat contra tuturor vicisitudinilor vieții. Sunt oameni care ne-au marcat destinul în cel mai pozitiv mod, pentru mine Nicolae Lupu a fost și va rămne pentru totdeauna îngerul meu păzitor. Chiar dacă unii mă vor contesta eu vreau să spun că există o legătură între noi cei rămași aici pe pământ și cei care au trecut Stixul. Când am ajuns la Madrid în atelierul pictoriței Carmen Holgueras, care m-a supus unui test , adică a prins o bucată de carton în trei pioneze și mi-a spus să desenez, chiar în acea noapte l-am visat și mi-a spus trist dar încrezător: “- Aș mai fi avut atâtea să te învăț dar ești prea departe de mine.” Am învățat de la Carmen Holgueras, dar i-am vorbit aproape zilnic despre Nicolae Lupu, până când a avut revelația că e posibil să-l fi cunoscut într-o viață anterioară. Tot atunci mi-am amintit că într-o zi mi-a reproșat faptul că nu înțelege de ce scriu ca și când aș fi plecată undeva departe de el și de orașul nostru. Poate că scriam sub un impuls premonitoriu. Eu eram la Madrid, Nicolae Lupu era în cimitirul satului Velșeti de unde plecase la vremea copilăriei și se întorsee pentru eternitate, eu eram aproape de capătul Europei, eram singură și ochii mei erau la fel de triști cum erau ai lui altădată, parcă într-o viață anterioară. Acum simt ce a simțit și el la finalul romanului „Cocoșul de tablă”, inspirat de cocoșii de pe casele oltenești, atunci când îl scria mi-a spus că voi aici nu aveți așa ceva, la noi cocoșii de tablă cântă pe case, aș vrea să vezi satul de unde vin eu, acolo e tradiție, e istorie, “-eu sunt din vatra satului”: „Mergeam aiurea, călcam ca din pod. Priveam înainte; calculam cam cât de înaltă o fi cupola bisericii, care se vedea departe, profilată pe cer. Am intrat fără să-mi fi propus dinainte, pe ușa mare a Filarmonicii…Am privit pe geam, ca un copil rătăcit, curios să văd ce e înăuntru. În momentul acela s-au aprins neoanele. M-am retras temându-mă să nu fiu văzut, întrebat ce vreau. Am privit din stradă ce se întâmplă și ochii au întâlnit chipul tatălui meu. Drept în fața mea era portretul lui făcut în cărbune, expus printre alte lucrări, pe un panou, când se deschisese expoziția la audiția muzicală de sfârșit de an școlar. Mă privea țintă. M-am mutat cu un pas spre stânga, să văd dacă mă urmărește. Apoi spre dreapta. Nu mă scăpa din priviri. Era trist…

– Rămâi cu bine tăietorule de lemne! i-am spus. Rămâi aici, că aici e bine. Coboram spre Piața Victoriei. Picioarele mergeau fără mine…”. Când m-am întors acasă și am ajuns la cenaclul Mileniul 3, într-o seară geroasă de iarnă de pe peretele opus mie mă privea un autoportet semnat Nicolae Lupu, înterbându-mă parcă din priviri: “- Și acum ce…?”.

#EugeniaDumitriu #Russenart #Cenaclul #RoșioriiDeVede