115 ani de la nașterea Principesei Ileana a României

Pe 5 ianuarie 2024, s-au împlinit 115 ani de la nașterea Principesei Ileana a României, devenită Maica Alexandra.
Pe 21 septembrie 1928, Principesa Ileana a fost prezentă, alături de mama sa, Reginei Maria, la dezvelirea Monumentului Eroilor de la Roșiorii de Vede, opera sculptorului Dumitru Mățăoanu. După acest eveniment Principesa Ileana nota: „Dimineața am dezvelit monumentul de la R[oșiori] de Vede, un orășel care mi-a făcut o impresie plăcută, după toate descrierile defavorabile care mi-au fost făcute”.
Mesajul de adresat românilor în 1990:
„Ca un mesaj pentru viitor cred ca sunt unele lucruri pe care trebuie sa le recâștigăm, adică trebuie să recâștigam încrederea unul într-altul. Oamenii încă se îndoiesc unii de ceilalți. (…)Altfel nu putem merge mai departe. Oamenii trebuie sa învețe să ierte. Trebuie să clădim pe încredere și dragoste, altfel nu se poate clădi.”

„Marin Preda știa că va muri”

Interviu cu scriitoarea Mariana Sipoș

Gabriel Argeșeanu: V-ați dedicat unei minuțioase și remarcabile cercetări privind
moartea scriitorului Marin Preda. Pentru dumneavoastră „moartea lui Marin Preda,
ca şi viața lui, continuă să stârnească semne de întrebare, (…), legat de
circumstanțele în care s-a produs, ci mai ales prin contextul social-politic în care
scriitorul a trăit mai bine de o jumătate de secol”. Însă certificatul medico-legal de
deces pe care l-ați descoperit și opinia, din 1998, a prof. dr. Vladimir Beliș,
directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”, când l-ați intervievat
video, confirmă că: „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei
mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de
pat”. Nici vorbă deci că Marin Preda ar fi murit sufocat cu propria vomă, cum s-a
spus. Cu toate dovezile din dosarul de cercetare penală nr. 1595/II/1980 care
include și depozițiile celor audiați, dosar descoperit și publicat de dumneavoastră,
părerile privind moartea lui Marin Preda și circumstanțele producerii acesteia,
rămân împărțite. Recent, pe 18 mai 2021, managerul Muzeului Național al
Literaturii Române (MNLR), Ioan Cristescu, la vernisajul expoziției „Remember
Marin Preda – 41. Adevăr şi manipulare privind moartea scriitorului. Istoria
manuscriselor pierdute”, un eveniment inițiat de dumneavoastră, opina: „să
reconstituim ce s-a întâmplat atunci, de asemenea, este greu”, dar „prin ceea ce mi-
a arătat şi mie doamna Sipoş, pentru aceste supoziţii, avem o argumentaţie
augmentată”. Preluând din titlul acestei expoziții eveniment, cât este adevăr și
cât este manipulare în moartea marelui romancier?
Mariana Sipoș: Totul a fost manipulare și dezinformare. Am dovedit asta încă din
prima ediție a cărții mele, în 1999. Declarațiile martorilor, scrise toate după același
tipar (indicat de anchetatori) pentru a susține ideea că Marin Preda era alcoolic și
umbla tot timpul beat, aveau drept scop, la comanda anchetatorilor, să confirme
opinia (lansată cu mijloacele specifice de dezinformare ale Securității) că Marin
Preda era atât de beat în seara de 15 mai 1980, încât a murit înecat cu propria vomă.
Spuneți că părerile sunt împărțite: sunt împărțite din cauza celor care repetă
mecanic (în presa scrisă, audio-video sau pe internet) această mârșăvie care
întinează memoria lui Marin Preda, fără să se informeze, fără să citească documentele apărute între timp. Sau și mai ciudat: s-a întâmplat să citesc opinia
unui critic literar care, deși comentase cartea mea (la prima ediție) într-o importantă
revistă literară (deci se presupune că a citit-o), după câțiva ani, scria fără nicio
ezitare că „medicii au confirmat că Marin Preda a murit înecat cu propria vomă”.
Care medici? Când și unde au confirmat acești medici nu mai spune criticul literar
respectiv, deși – repet – citise cartea mea unde este reprodus certificatul medico-
legal și unde este transcrisă integral declarația dată de dl. Vladimir Beliș, în fața
camerei de filmat, când i-am solicitat interpretarea acestui document (citit la prima
vedere, sub ochii mei și ai operatorului, pentru emisiunile realizate de mine la TVR
în 1998 – trei la număr. Revenind la întrebarea dumneavoastră: dosarul întocmit de
procuratura comunistă și închis foarte repede este o făcătură și o rușine pentru
justiția din România.
G.A.: Sorin Preda, fiul lui Alexandru (Sae) Preda, nepotul lui Marin Preda,
povestea că: „după fiecare roman nou apărut, scriitorul trecea printr-o violentă
depresie post-partum. Brusc, romancierul devenea vulnerabil, bântuit de gânduri
negre, înclinat spre excese, mereu într-o acută nevoie de afecțiune și protecție. Cam
asta s-a întâmplat după „Cel mai iubit dintre pământeni”, și, din păcate, nimeni nu a
intervenit la timp. Eu cred că Marin știa că va muri.” 2 L-ați cunoscut și
dumneavoastră pe Marin Preda; cât de reală credeți că este o asemenea
imagine a unui scriitor vulnerabil după apariția fiecărei cărți, care ar fi
trebuit protejat?
M.S.: L-am cunoscut și pe Marin Preda, l-am cunoscut și pe Sae, fratele lui, am
fost chiar și la Bacău, unde locuia, cu o echipă de filmare. Tot atunci, am stat de
vorbă și cu celălalt fiu al lui, fratele lui Sorin Preda, se numea tot Marin Preda
(Marinică pentru cei din familie), student în 1980 la București. El a fost primul
dintre rudele scriitorului care a ajuns la Mogoșoaia când a aflat de moartea lui și
deci mărturia lui mi s-a păru foarte importantă. Convorbirea cu ei a fost inclusă în
emisiunile tv de care vorbeam, dar este reprodusă și în carte. L-am cunoscut bine și
pe Sorin Preda, chiar am și vorbit la lansarea ediției a doua a cărții lui „Moromeții,
ultimul capitol”. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toți trei (tatăl și cei doi fii),
niciunul nu mai este în viață. Dar cu multe din afirmațiile lui Sorin nu am fost de
acord. Nu știu cât de mult i-a stat în preajmă lui Marin Preda (chiar el spune în
prefața cărții sale, repetând ca un laitmotiv: „Am puține amintiri cu Marin Preda”).
Nu știu cât de bine i-a cunoscut „depresiile”. E adevărat: Marin Preda a suferit de
depresii puternice, dar în tinerețe, a fost internat în spital în două rânduri, dar asta s-
a întâmplat fie când primele lui scrieri erau atacate în presă că nu sunt suficient de
„pe linie”, fie în urma unor traume personale cum a fost despărțirea de Aurora
Cornu, prima lui soție. Vorbind de cărți, mă refer la volumul de debut „Întâlnirea
din Pământuri” supus unor severe critici proletcultiste, dar – nu o să vă vină să
credeți – până și nuvela „Ana Roșculeț” (1949), considerată o concesie făcută
regimului comunist, a fost ținta unei campanii de contestare, cu cronici literare
agresive, cu scrisori revoltate de la „oamenii muncii”, culminând cu o ședințe de
înfierare cu participarea muncitoarelor de la Filatura Română de Bumbac și apoi cu
o alta de la Uniunea Scriitorilor (a se vedea relatarea cazului în Literatura în
totalitarism, 1949-1951, de Ana Selejean, Editura Thausib, 1994, volum reeditat la
Editura Cartea Românească în 2008). Dar poate lovitura cea mai puternică a venit
chiar de la prietenul său, care îl ajutase să debuteze, poetul Geo Dumitrescu, într-o
cronică din revista „Flacăra” (publicată în două numere, 12 și 13 din 1950.) Citez
doar câteva fragmente: „Lupta de clasă este o realitatea pe care Marin Preda o trece
cu vederea aproape total în cartea sa. (…) Nici efortul uriaș al construirii
socialismului nu se prea vede în carte. (…) Procesul muncii nu se află nici el pe
primul plan al cărții” Asemenea avalanșă acuzații (ca și noianul altora asemenea,
prezentate prin efortul admirabil de cercetare a presei vremii de către Ana Selejean,
în capitolul „Cazul Ana Roșculeț” al cărții sale) nu poate stârni azi decât hohote de
râs. Nu însă și lui Marin Preda, în anii aceia, când era chinuit de întrebarea „ce să
scriu?”, astfel încât să-și poată croi un drum liber în literatura care nu mai putea
exista fără a urma indicațiile prețioase ale partidului comunist. Este cert că Marin
Preda a trecut printr-o criză de creație după această campanie dusă împotriva sa. Eu
l-am cunoscut pe Marin Preda la începutul anului 1974. Nu mi s-a părut că, în
1975, după apariția romanului Delirul, ar fi trecut prin vreo depresie, chiar dacă
romanul a fost atacat și în Literaturnaia Gazeta de la Moscova și în Der Spiegel, în
Germania de Vest. Dimpotrivă, succesul de librărie uriaș, receptarea masivă în
presa din țară și din străinătate (nu mă refer doar la cele două cronici citate mai sus,
sunt în posesia unei scrisori inedite a lui Marin Preda în care vorbește – nu fără
satisfacție – și de alte cronici din străinătate) nu aveau de ce să-i creeze o stare de
depresie. Deși nu a mai afirmat public (dintr-o anumită prudență) că va scrie totuși
volumul doi al Delirului, știu din convorbirile cu el (dar și din alte mărturii la care
am avut acces) că începuse să se documenteze, consultând memorii, mărturii și
arhive despre perioada care a urmat instalării regimului comunist, cu tancurile
sovietice în țară. Eu chiar nu înțeleg ce a vrut să spună Sorin Preda scriind: „Brusc,
romancierul devenea vulnerabil, bântuit de gânduri negre, înclinat spre excese,
mereu într-o acută nevoie de afecțiune și protecție.” Și îmi pare rău că trebuie să
spun asta când el nu mai trăiește pentru a discuta, în spiritul lui Marin Preda, pe ce
se bazează, despre ce excese, despre ce fel de gânduri negre e vorba? Că avea nevoie de afecțiune? Toți avem. Că avea nevoie de protecție? Ce fel de protecție?
În fața a ce? Și cine să-l protejeze pe Marin Preda, când numele lui oferea, prin el
însuși, protecție altor scriitori, la Editura Cartea Românească sau la Uniunea
Scriitorilor unde era vicepreședinte.

G.A.: Ce s-a întâmplat totuși după apariția romanului „Cel mai iubit dintre
pământeni”? Pentru că există și o altă părere diferită de cea a lui Sorin Preda.
Intervievată chiar de el, în volumul „Moromeții. Ultimul capitol”, Magdalena
Bedrosian, care a fost redactorul romanului Cel mai iubit dintre pământeni, spune:
„Preda trăia o stare de bucurie neîmpărțită, necontrazisă. L-am întrebat atunci de
ce-l bucură atât de mult apariția acestei cărți, doar mai cunoscuse în viața lui mari
succese. Mi-a răspuns că era pentru prima oară când încerca un sentiment de
glorie”.
M.S.: Cine nu a trăit perioada aceea nu poate înțelege ce fenomen a însemnat
publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”. Era subiect de conversație
în toate mediile sociale și toată lumea voia să intre în posesia lui. Epuizat însă rapid
din librării, ajunsese să se vândă direct din depozitul Editurii Cartea Românească,
doar celor care, într-un fel sau altul, ajungeau să primească un bon de mână semnat
chiar de Marin Preda. Florin Iaru poate depune mărturie, la el ajungeau acele
bilețele, pentru că el domnea pe atunci peste comorile din acel depozit. Marin Preda
era, firesc, cum nu se poate mai fericit, așa cum confirmă și Magdalena Bedrosian.
Era încântat de scrisorile pe care le primea de la cunoscuți și necunoscuți care îi
citiseră cartea. Cu o săptămână înainte de moartea sa, pe 7 mai, am fost împreună
în vizită la pictorul Florin Niculiu, voiam eu ca acești doi mari artiști să se
cunoască. Până și-a încheiat el treburile la editură, mi-a dat să citesc două dintre
aceste scrisori, una era de la scriitorul Petre Anghel, alte de la însuși George
Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, fost ministru de externe. Pe fața lui
Marin Preda, când mi-a dat scrisorile, chiar se citea un aer de triumf. Am plecat la
Florin Niculiu cu un taxi, plouase puțin și totul era proaspăt, curat, ne apropiam de
zona în care se afla atelierul lui Florin Niculiu, pe strada Șerban Vodă, și la un
moment dat, Marin Preda a spus: „Uită-te și tu ce oraș frumos e Bucureștiul! Nu
știm să ne bucurăm de ce avem!” Începuseră demolările lui Ceaușescu și nu soarta
proprie îl preocupa pe Marin Preda, ci soarta orașului! A fost o întâlnire
memorabilă, cei doi comunicând perfect din prima clipă. La un moment dat, a venit
în vizită și Osvald Teodoreanu (băiatul lui Ionel Teodoreanu și frate geamăn al
pictorului Afane Teodoreanu), care avea aceeași vârstă cu Marin Preda, și împreună au depănat amintiri din tinerețea lor, când Ionel Teodoreanu încă mai trăia și era
idolul tuturor tinerilor care citeau „La Medeleni”. Nici urmă de gânduri negre, au
povestit, au râs, au vorbit despre literatură, despre pictură, despre muzică. Și de
băut, dacă e să vorbim și de băutură, timp de mai bine de patru ore, trei bărbați abia
dacă au terminat o sticlă de vin, adusă de Marin Preda din seiful care se afla în
biroul lui. Ce am înțeles însă abia după ce am descoperit dosarul de cercetări penale
de la procuratură a fost că, profitând de această stare de „glorie”, de euforie în
sensul bun al cuvântului, s-a lucrat legendat (sub acoperire) la pregătirea motivării
dispariției lui Marin Preda. Apăruseră tot felul de noi admiratori în preajma lui,
medici, procurori, ba chiar, cum aveam să descopăr ulterior, într-o mărturie a lui
Radu F. Alexandru, și un general de securitate în rezervă, care ocupa cu o funcție
aparent inofensivă la acea dată (aceea de președinte al Automobil Clubului Român,
dar reactivat în SRI după 1989 de către Virgil Măgureanu). Îl vizitau la editură în
timpul programului, continuând să rămână în biroul lui Marin Preda și după
program, având grijă astfel să-i izoleze astfel pe vechii prieteni ai lui Marin Preda,
care aproape nu mai puteau intra la el. Sunt lucruri pe care mi le-a confirmat, tot în
declarații filmate, credincioasa secretară a lui Marin Preda, doamna Cleopatra
Stănescu. Mai mult, sub pretextul entuziasmului lor în urma citirii romanului, îl
invitau ba la unul, ba la altul acasă, unde se aflau mesele gata întinse, aprovizionate
din belșug cu sticle de băutură. Știu asta chiar de la Marin Preda. Ce nu știa însă
Marin Preda e că a doua zi, gazdele și ceilalți meseni aveau grijă să povestească în
dreapta și în stânga cât de mult băuse Marin Preda în seara respectivă. Lucrau
profesionist la crearea imaginii unui Marin Preda care, de la apariția romanului Cel
mai iubit dintre pământeni, ar umbla numai beat, imagine care apare în toate
declarațiile martorilor de la dosar, nu are importanță că era vorba de scriitori sau de
portarul de la Mogoșoaia sau de femeia de serviciu de la editură. Unde, de altfel, tot
conform declarațiilor secretarei lui, dar și ale Magdalenei Bedrosian, nimeni nu l-a
văzut beat vreodată pe Marin Preda în timpul programului de la editură.
G.A.: Conform mărturiei dramaturgului Radu F. Alexandru, Marin Preda i-ar fi
spus în după-amiaza zilei de 15 mai, la telefon: „Copile, sunt terminat!”. Pe de altă
parte, după trecerea anilor, Sae Preda și-a nuanțat declarațiile: „Nici eu, nici el
(Marin Preda), nu reușeam să ne dăm seama dacă suntem cu adevărat urmăriți”.
Acestor mărturii li se adaugă dezvăluirile publicate de dumneavoastră în cartea-
document Dosarul „Marin Preda”. Considerați că Marin Preda se simțea
amenințat, eliminarea sa fiind doar o problemă de timp?
M.S.: E absurd să crezi, cum susține Sorin Preda, că „Marin Preda știa că va muri”,
bazându-se pe horoscoape, contra-horoscoape, pe sentimentele și presentimentele
unuia sau altuia. Dacă s-a simțit amenințat, asta s-a întâmplat doar cu puțin timp

G.A.: Pentru Sorin Preda: „povestea cu valiza era mult exagerată și scoasă din
context. Ea arată câtă dreptate avea Marin Preda să se teamă de soarta
manuscriselor și scrisorilor lui (…) Valiza cu pricina era importantă mai mult

pentru tatăl meu (Sae Preda), care a luat rugămintea lui Marin (aceea de a avea
grijă de valiză) ca pe o dorință testamentară. În ziua morții, tatăl meu a mers la
editură pentru a verifica dacă celebra valiză se află în seiful directorului, așa cum
lăsase vorbă la secretară (Marin punea tot timpul răul înainte). În biroul de la
Cartea Românească au intrat directorul adjunct Cornel Popescu, un procuror, doi
securiști și cineva de la Uniune parcă. După aproape o oră, pe ușă a apărut dl.
Popescu, care, vizibil jenat, s-a scuzat față de tatăl meu, anunțându-l că în seiful cu
pricina nu s-a găsit nimic (…) Ulterior, într-o discuție privată, Macovescu
(președintele Uniunii) a recunoscut că băieții caută caiete și însemnări ale
scriitorului; că, la furie, artiștii devin critici și protestatari; că aceste răbufniri
umorale pot să încapă pe mâinile dușmanilor, fiind folosite împotriva poporului
român etc”. A existat sau nu acea valiză cu documente a lui Marin Preda?
M.S.: Dumneavoastră, care ați citit cartea mea, știți foarte bine că aceeași
întrebare i-am pus-o și eu fratelui lui Marin Preda, când m-am dus special la Bacău,
în 1998, cu o echipă de filmare, pentru a sta de vorbă personal cu el. E vorba de
singurul interviu televizat luat lui Alexandru Preda, adică exact tatălui lui Sorin
Preda. Dar aș vrea mai întâi să-mi permiteți un comentariu: am impresia că mi-ați
solicitat acest interviu pentru a mă pune să comentez opiniile altora despre un
aspect sau altul al vieții și morții lui Marin Preda. Nu am nimic împotrivă, dar
faptul că Sorin Preda nu mai trăiește și deci nu mai poate intra în dialog cu mine ar
putea lăsa impresia că nu urmăresc altceva decât să-l contrazic, să minimalizez ce a
spus el. Dar nu eu îl contrazic, îl contrazic documentele descoperite de mine (și
publicate încă din 1999) referitoare la manuscrisele lui Marin Preda, îl contrazice
chiar tatăl său în interviul pe care mi l-a dat la Bacău și în care vorbește și de
amintita valiză cu manuscrise, îl contrazice și secretara lui Marin Preda, doamna
Cleopatra Stănescu, care invitată în direct la mine în emisiune, tot în 1998, a spus
povestea acelui geamantan cumpărat chiar de ea la rugămintea lui Marin Preda,
singura care avea cheile de la fișetului metalic din biroul lui Marin Preda unde se
păstra valiza respectivă. Este adevărat că Sae a avut în locuința sa de la Bacău o
valiză încredințată de Marin Preda, cu diverse documente, scrisori, fotografii, caiete
de însemnări, pagini răzlețe de jurnal, dar asta se întâmplase demult, după ce
divorțul de Aurora a devenit realitate și scriitorul urma să se căsătorească sau se
căsătorise deja cu cea de-a doua soție, Eta Preda, deci la începutul anilor 60. Când
Marin Preda a devenit director la Editura Cartea Românească, după 1970, i-a cerut
înapoi lui Sae valiza respectivă spunându-i că acum are unde să o păstreze. Asta,
repet, o spune Sae, în convorbirea înregistrată video, difuzată în emisiunea mea
„Dreptul la adevăr” de la TVR, dar transcrisă și publicată și în carte. Numai că
vechea valiză devenise neîncăpătoare (se adunaseră alte caiete de însemnări, alte
fotografii, alte manuscrise ale cărților sale, alte scrisori, multe de la Eta, divorțase și

înainte de moarte. Am reprodus în carte mărturia scrisă a lui Cornel Popescu care
aflase chiar de la Marin Preda că băieții lui erau urmăriți pe stradă de o mașină
roșie. Dacă se temea, se temea pentru copiii lui, fără să știe că tactica intimidării de
acest gen făcea parte tot din arsenalul celor care i-au dorit sfârșitul. Pentru că
redactorul șef al editurii, Cornel Popescu, cu puțin înainte să moară și el, mi-a spus
clar, fără nicio umbră de îndoială, că Marin Preda a fost ucis. Confesiunea lui e
înregistrată audio. (A refuzat filmarea și participarea la emisiunile mele, spunând că
încă îi era teamă să vorbească public despre acest crunt adevăr). În dosarul întocmit
de procuratură, din însemnările unui investigator (presupus de la Securitate) apare
și informația că în chiar dimineața zilei de 15 mai 1980, Marin Preda fusese
împreună cu soția la Procuratură unde depuseseră o plângere. Am informații despre
ce conținea acea plângere, dar atâta timp cât Elena Preda nu va confirma sau atâta
timp cât acest document nu va ieși la iveală, nu mă hazardez în ipoteze. Nu sunt
adepta conspirațiilor, a lichidării la comandă de la nivelul cel mai înalt din stat,
dacă se va dovedi vreodată că a fost ucis – și eu nu pun nicio secundă la îndoială
mărturia lui Cornel Popescu, pe care l-am cunoscut, de asemenea, foarte bine – pe
Marin Preda nu l-au ucis nici rușii, nici Ceaușescu, nici Securitatea în ansamblul ei.
Aș spune mai degrabă că a fost – folosind o sintagmă folosită azi – un grup
infracțional organizat.
G.A.: V-am adresat aceste întrebări plecând de la un răspuns pe care l-am primit de
la Dan C. Mihăilescu: „Ca și în cazul lui Eminescu și Nicolae Labiș, ideea
asasinării lui Marin Preda „din înalt ordin” (cum se spunea în anii lui Carol al II-
lea, I. G. Duca și C. Z. Codreanu) este o aberație, un delir, o diversiune care
servește mai multor interese (partid, Securitate, culise editorial, gazetărie de
scandal). Cu totul altceva va fi fost la Ioan Petru Culianu, altceva cu Corneliu Dima
Drăgan, ca să nu mai vorbim de Pompiliu Marcea. Una peste alta, moartea lui
Marin Preda, ca și a lui Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin,
Nicolae Velea, Ion Stratan – morți înfiorător de simbolice pentru mizerabila agonie
a comunismului valah și a (auto)hărțuirii organismului artistic – sunt tot atâtea
pledoarii subtextual-acuzatoare în egală măsură pentru defunctul sistem politic și
pentru nefericitele, eternele ispite ale boemei artistice”. Dan Claudiu Tănăsescu vă
explica dumneavoastră că: „n-a fost o moarte violentă. A fost violentă prin modul
cum s-a produs, dar nu în urma unor violențe”. Totuși, echimozele existente pe fața
scriitorului decedat, evidente în fotografiile realizate de procurori și depuse la
dosarul de cercetare, poziția nefirească a corpului pentru o moarte prin asfixie cu

propria vomă, graba de a finaliza acest dosar, distrugerea or ignorarea unor probe în
timpul anchetei și „ocolirea” unor persoane ale căror declarații (cea a secretarei
Cleopatra Stănescu) ar fi putut da o altă perspectivă anchetei, lipsa unei reacții
oficiale în acest caz, sunt suficiente indicii care să conducă la ideea unei morți
suspecte. Considerați ca fiind oportună redeschiderea dosarului de cercetare
penală? Ce probe pot fi invocate în declanșarea unui astfel de demers juridic?
MS: Dan C. Mihăilescu este și el victima manipulării de care v-am vorbit când
scrie despre „auto-hărțuirea organismului artistic” și în niciun caz nu sunt de acord
cu înserierea lui Marin Preda în lista pe care o întocmește. Marin Preda nu era un
boem, nu-și petrecea zilele și nopțile cu sticle de băutură în față, Marin Preda
conducea editura cea mai prestigioasă din România, Marin Preda stătea, în
singurătatea camerei lui de la Mogoșoaia, la masa de scris, zilnic, cel puțin șapte-
opt ore, cum altfel ar fi putut scrie peste o mie trei sute de pagini ale ultimului său
roman în mai puțin de trei ani? Cât despre Dan Claudiu Tănăsescu, el a contestat, în
direct, într-o emisiune a mea la care l-am invitat, până și concluzia unui expert de
talia medicului legist Vladimir Beliș, care după o experiență de peste patruzeci de
ani în domeniu, spunea clar că în niciun caz nu poate fi vorba asfixiere cu propria
vomă. Răspunzând întrebării dumneavoastră, da, în urma consultării cu mai mulți
juriști, cred că dosarul de cercetare penală poate fi și trebuie redeschis. Și adaug
aici și opinia criticului Nicolae Manolescu, care scria în cronica la ediția I a cărții
mele: „Cartea ne obligă să ne punem, totuși, întrebarea dacă Preda a murit pur şi
simplu, din cauze pe care legiștii le scriu negru pe alb, sau dacă a fost asasinat, așa
cum ne pot îndemna să credem unele mărturii, mai vechi sau mai noi, sau unele
inexplicabile potriveli ale faptelor. D-na Sipoș are prudența de a nu răspunde
tranșant, deși d-sa a a pus cap la cap cele mai numeroase și utile informații legate
de moartea scriitorului. Și cred că e îndreptățită să spună că problema ține de alte
competențe decât acelea ale unui jurnalist care face o anchetă sau ale unui critic
literar. În ce mă privește, sunt la fel de prudent și cred că ar cam fi timpul ca
Parchetul să dispună o cercetare profesionistă spre profitul istoriei literare, căreia
nu-i este indiferent dacă un mare scriitor a murit ori a fost omorât. (…) Să nu fie în
tot Parchetul General nici un cititor al romanelor lui Preda care să se autosesizeze?”

de ea și era deja cu Elena Preda). În plus, pierduse cheile de la valijoara de la Sae
(termenul de „valijoară” e folosit de doamna Stănescu) și chemase un mecanic să
forțeze broasca și să o deschidă. În aceste condiții, a rugat-o pe doamna Cleopatra
Stănescu să se ducă împreună cu șoferul editurii și să cumpere un geamantan mai
mare în care Marin Preda a aranjat tot ce considera el păstrat închis în acel
geamantan. Inițial a scris pe un bilet pe care l-a lipit pe geamantan numele lui
Eugen Simion, spunând că la el ar trebui să ajungă acel geamantan, dacă „i s-ar
întâmpla ceva”. Mă gândesc că, în 1970, Marin nu avea de ce să se teamă, l-a
întrebat și doamna secretară: „Ce să vi se întâmple, domnule Preda?”, cred că el se
gândea în primul rând la un accident de mașină, puțină lume mai știe că Marin
Preda avea carnet dde conducere, dar se temea de accidente, purta ochelari cu multe
dioptrii, dar își conducea propria mașină, un Fiat 1500, deși în ultimul timp, apela
la șoferul editurii, tocmai pentru că avusese un accident, pe polei, sub podul de la
Mogoșoaia. Doamna Stănescu a mai a adăugat că totuși, cam cu un an înainte de
moarte, Marin Preda și-a schimbat opțiunea, au deschis împreună fișetul, a rupt
biletul cu numele lui Eugen Simion și a scris altul, cu numele și adresa fratelui său
de la Bacău. Când procuratura a făcut inventarul tuturor lucrurilor din biroul de la
editură, în data de 28 mai 1980, biletul s-a găsit, apare în procesul verbal de
inventar reprodus în cartea mea la pagina 116 (în ediția a doua). Dar tot în dosarul
de la procuratură, se află și însemnările unui ofițer de securitate care conțin un
„plan de măsuri” în care se prevedeau: „identificarea, inventarierea și ridicarea
manuscriselor, jurnalelor și documentelor oficiale provenite de la arhive naționale,
precum și a altor materiale de interes operativ”. În acest scop, se prevede că
„acțiune se va desfășura legendat în mai multe locuri, printre care și Cartea
Românească în ziua de 22 mai, a.c. Ce înseamnă asta? Că înainte de inventarul din
28 mai, realizat de procurorul-șef al municipiului București, în prezența unui
procuror de la Procuratura Generală, a lui Laurențiu Fulga, vicepreședinte al
Uniunii Scriitorilor, Gh. Canja, inspector general la Consiliul Culturii și Educației
Socialiste și a lui Cornel Popescu, redactor șef la editura Cartea Românească, în
biroul lui Marin Preda de la editură s-a pătruns legendat (în secret, sub acoperire)
încă din 22 mai, când a fost deschis și seiful „pentru inventariere”, etc. Este posibil
ca atunci să fi fost sustras și geamantanul de care vorbește doamna Cleopatra
Stănescu, lăsându-se doar biletul cu numele și adresa lui Alexandru Preda.
Revenind la declarațiile lui Sorin Preda pe care le reproduceți și pe care le citesc
prima oară, dacă tot facem istorie literară, se impun câteva corecții: Alexandru
Preda nu avea cum să ajungă la editură „în ziua morții”. Locuia la Bacău, ajunge la
București abia a doua zi, sâmbătă, declară asta și în interviul amintit. În ziua morții
lui Marin Preda, pe 16 mai, toată procuratura era la Mogoșoaia, tot acolo era și
Cornel Popescu, dădea și el declarație scrisă procuraturii pentru că el (împreună cu
Dan Claudiu Tănăsescu) îl descoperise mort pe Marin Preda. În fine, Cornel

Popescu nu era director adjunct, ci redactor șef al editurii Cartea Românească.
G.A.: „Unde sunt manuscrisele lui Marin Preda?” este întrebarea pe care o lansați
public în cartea „Dosarul Marin Preda”. Totodată publicați procesul-verbal încheiat
între procurorul Ion Ungureanu și Cornel Popescu, redactor-șef al Editurii „Cartea
Românească”, căruia i s-au predat manuscrise aparținând lui Marin Preda. La 22 de
ani după lansarea publică a acestei întrebări (privind manuscrisele) în „Dosarul
Marin Preda” și la 41 de ani de la moartea marelui romancier, faceți un gest de
mare noblețe, predând trei manuscrise inedite celor doi fii ai lui Marin Preda,
Alexandru și Nicolae, în cadrul evenimentului expozițional de care aminteam.
Inventarierea acestor manuscrise o regăsim și în procesul-verbal menționat anterior.
Care este istoria acestor manuscrise dispărute? Cum și de la cine ați reușit să
le recuperați?
M.S.: Este o poveste foarte lungă, o voi spune în noua mea carte pe care o
pregătesc pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda,
anul viitor, pe 5 august. De altfel, cele două evenimente pe care le-am inițiat și
organizat anul acesta, cu sprijinul Muzeului Național al Literaturii Române (unul
când s-au împlinit 41 de ani de la moarte, altul când s-au împlinit 99 de ani de a
naștere) au fost eveniment-pilot în deschiderea Anului Centenar Marin Preda. Așa
este cum menționați: manuscrisele au rămas în custodia editurii Cartea
Românească, mai concret în păstrarea lui Cornel Popescu. Cum în vâltoarea a ceea
ce s-a petrecut în decembrie 1989, s-a spus că nu s-a păstrat arhiva Uniunii
Scriitorilor, mulți au crezut că manuscrisele au fost sustrase sau pur și simplu „s-au
pierdut”. Numai că – mă gândesc acum – ar trebui să fim recunoscători lui Cornel
Popescu: după câțiva ani de la moartea lui Marin Preda, cu puțin înainte de 1989, a
fost destituit, fără vreo explicație, din funcția pe care o avea la editură și trimis pe
un post minor la Centrala Cărții (nu mai știu exact cum se numea instituția
respectivă, avea în subordonare librăriile din întreaga țară pe vremea
comunismului). În tot acest timp, și el și atâția alții scriau întrebându-se unde or fi
dispărut manuscrisele lui Marin Preda. Singurul care știa unde sunt – aveam să aflu
cu uimire în 1999 – era chiar Cornel Popescu. După ce am descoperit dosarul de la
procuratură și am vrut să-l determin să participe la o emisiune tv realizată de mine,
m-a invitat acasă, la Mogoșoaia, am stat de vorbă îndelung pe terasa noii lui case.
A refuzat categoric. Mi-a spus că-i este teamă. (Trecuseră aproape douăzeci de ani
de la moartea lui Marin Preda și lui încă îi era teamă să vorbească!) Dar că are ceva
pentru mine. Am intrat în casă, într-un dormitor. A deschis ușa unei noptiere: acolo
erau teanc toate manuscrisele descrise în inventarele întocmite de procuratură. Vă
imaginați cât de surprinsă am fost. Mi-a mărturisit că atunci când a aflat că va fi
destituit de la editură, a trebuit să ia singur o decizie, toate exemplarele din

procesele verbale care-i fuseseră încredințate se aflau la el, într-un seif, împreună
cu manuscrisele, nu mai știa nimeni de ele, singurul care fusese martor, Laurențiu
Fulga, murise și el, așa că a hotărât să ia totul acasă. A păstrat secretul, gândindu-se
să i le încredințeze cândva lui Eugen Simion. Când a aflat din interviul tv cu
doamna Stănescu, realizat de mine, că Marin Preda (din motive numai de el știute,
dar pe care eu pot să le bănuiesc) își schimbase hotărârea, fără ca Eugen Simion să
știe și fără ca Marin Preda să-i dea de înțeles că relațiile dintre ei nu mai erau
aceleași, Cornel Popescu a hotărât să mi le dea mie, ne cunoșteam încă de când
trăia Marin Preda, era chiar o foaie deasupra teancului de manuscrise cu numele
meu, am prezentat-o în conferința de presă de la Muzeul Literaturii, împreună cu
alte însemnări manuscrise ale lui Cornel Popescu: același scris, același tip de hârtie
îngălbenită de vreme, etc. Mărturisesc că am fost derutată, mai ales că mi-a spus să
le dau băieților lui Marin Preda, dar nu atunci, ci după douăzeci de ani, că nu vrea
ca el și familia lui să aibă de suferit în vreun fel. I-am spus că nu înțeleg de ce se
teme atât de mult și de cine se mai teme după atâta timp. A insistat să le iau pe
toate, mașina mea era la poartă, le-aș fi putut transporta ușor, dar n-am luat decât
primele caiete din teancul acela, să văd despre ce e vorba, să le confrunt cu
inventarele procuraturii. I-am spus că o să revin să ne sfătuim cum e mai bine să
procedăm, că ar fi bine să se elibereze de teamă, să spună tot ce știe, și despre
moartea lui Marin Preda, și despre manuscrise. A făcut infarct după foarte puțin
timp stând pe terasă, așa mi s-a spus. M-a anunțat doamna Constanța Vulcănescu,
omul care era tehnoredactorul tuturor volumelor care apăreau la Cartea
Românească. Am fost împreună la slujba de înmormântare de la biserica din curtea
Palatului Mogoșoaia, la câteva sute de metri de camera în care murise Marin Preda.
Știu și ce s-a întâmplat după aceea cu restul manuscriselor, dar voi povesti în
viitoarea mea carte. Băieților lui Marin Preda le-am vorbit despre existența acestor
trei caiete, dar nu știau întreaga poveste. Am vrut să-i respect dorința lui Cornel
Popescu, predarea manuscriselor ar fi trebuit să aibă loc anul trecut, dar din cauza
pandemiei nu am putut organiza nimic în timpul stării de urgență. Am amânat
pentru anul acesta și am vrut să fie în cadrul unui eveniment public, tocmai pentru a
pune capăt și mistificărilor care circulă și în cazul manuscriselor, nu doar despre
moartea lui Marin Preda. Și dezvăluirile vor continua.

„Viața mea a început bucolic, într-o lume profund rurală și morală, într-o familie cu sensibilități alese, o viață trăită în pasiuni culturale, într-un mediu legat de carte”

Gabriel Argeșeanu în dialog cu Iulian Chivu

Domnule Iulian Chivu, sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România la Filiala Alba-Hunedoara și vă văd publicând cu predilecție în revistele din Ardeal. Se pare că sunteți  deja asimilat acolo, judecând nu doar după „Almanahul” și după site-ul Filialei dumneavoastră, dar și după dicționarul doamnei Irina Petraș intitulat „Scriitori ai Transilvaniei”. Ați emigrat din spiritul literaturii teleormănene sau numai din spațiul ei?

O, nu! Mă duc peste tot mai întâi cu spiritul, cu ce mi-a dat Dumnezeu. Iar dacă există un spirit al literaturii teleormănene nu numai un spațiu al ei și eu am ceva din acest spirit, înseamnă că îl port cu mine peste tot, de la revistele de limbă română din străinătate până la revistele din Ardeal. Și apoi, eu nu cred într-un spirit teleormănean al literaturii, chiar dacă unii nu vor fi de acord cu mine; există literatură de limbă română, bună sau mai puțin bună, cu vocație națională, cu deschideri universale; există valoare sau, pur și simplu, nu există valoare.

Că aducem Teleormanul în literatură (poezie, proză, eseu) este onorabil de ambele părți. A făcut-o Marin Preda la nivel de excelență și a fost adjudecat la cel mai înalt standard de valoare al prozei românești, ori nu Teleormanul l-a făcut pe Preda nemuritor, ci arta lui. Constantin Noica are obârșia în Teleorman, însă opera lui l-a înscris în rândurile elevate ale filosofiei și eseisticii românești. Începuturile mele etnologice se leagă, pe bună dreptate, de Teleorman (Folclor din satele de pe Burdea, de pildă), dar nu m-am sfiit să mă angajez în preocupări mai largi: Cultul grâului și al pâinii la români – publicată în trei ediții, Homo moralis. Mari paradigme etice și etosul românesc – în două ediții, Semioză și deictica semnului în credințele românești, apoi Studii și articole de etnologie, eseurile mele, ba chiar și proza…

Folclor, etnologie, etnosofie, proză, critică literară, eseu…

Intuiesc ce vrei să spui. Dar viața mea a început bucolic, într-o lume profund rurală și morală, într-o familie cu sensibilități alese, o viață trăită în pasiuni culturale, într-un mediu legat de carte: eu am început școala după cei șapte ani de-acasă așa de liberi și fericiți și am terminat-o abia la 65 de ani, odată cu pensionarea, când am găsit răgaz să citesc cam tot ce nu putusem citi până atunci din varii motive. Așa am trecut dinspre folclor spre etnosofie și spre eseu.

Vă văd biblioteca și e clar că sunteți un bibliofil.

Da. S-ar putea spune și asta. În casa părintească nu am avut prea multe cărți. Adusese tata din armată câteva despre eroi grăniceri scrise în spiritul proletcultist al vremii; citeam orice pe atunci. Însă, cu perspicacitatea unui copil, am înțeles din discuțiile șoptite ale rudelor apropiate că „înainte” se scriseseră cărți bune. Dintre acestea, ajungeau la mine doar cărți de basme; unele erau publicate „înainte”, altele apăreau prin anii ’50-’55 în colecția „Traista cu povești” – astea nu ridicau probleme mari de cenzură. Abia ca elev în clasele primare mi-au căzut în mâini câteva cărți mai vechi pe care le primeam de la colegi fiindcă le împrumutam caietul meu să copieze tema după mine.

Erau cărți de prin podurile caselor bătrânești. Atunci am primit de la un coleg, făcută ferfeniță, cartea lui Gh. Dem Teodorescu Poezii populare române, ediție princeps. O avusese un bătrân care se ocupa de cetele de irozi. S-a pierdut sau a rămas acasă, la părinții mei; am acum ediția lui George Antofi, din 1985, republicată la o sută de ani de la prima ediție.

 Primeam vechi manuale, păstrate de cei mai bătrâni, multe cu poza Regelui Mihai, cu Imnul regal și le ascundeam de mama și de tata că-mi rupeau foile cu poza regelui și cu Imnul. Înțelegeam că le era frică de ceva, dar nu pricepeam de ce anume.

Mai târziu, când eram în liceu, dacă vedeam vreo carte bună  din colecția „Cele mai frumoase poezii”, făceam economii și o cumpăram;  niște cărți de format mic, costa 4 lei bucata. Îl rugam pe librar, nea Tudor, să-mi oprească un exemplar până strângeam bani; cea mai sigură sursă erau banii pe care mi-i da mama să-mi cumpăr vreun corn, vreun covrig, că nu totdeauna mâncam dimineața când plecam la liceu – era prea devreme, mai ales iarna. Îmi recomandau cărți bune, nou apărute în librărie, profesorul Anghel Gâdea sau profesorul Eugen Delcescu. Mă remarcaseră…

Odată, când mă duceam spre liceu, tot așa, dimineața, m-am întâlnit cu profesorul de matematică Marin Gâdea, un om de o cultură rară, care mi-a recomandat cartea lui P.P. Negulescu Geneza formelor culturii, care apăruse prin 1934 și se reeditase de curând nu știu prin ce miracol: „Ai să înțelegi mai târziu de ce ți-o recomand”, mi-a zis profesorul și am cumpărat-o tot din micile mele economii – eu nu fumam în liceu. Și, într-adevăr, mai târziu am înțeles de ce a trebuit s-o cumpăr. Și cu toate că am fost un bibliofil, mi-au scăpat din mână două cărți bune; una era celebra carte de teorie literară a lui Wellek și Warren; i-am împrumutat-o în studenție unei colege, o sibiancă frumoasă de la fără frecvență, acum îmi pare rău de carte! Dar de, vorba aia: orbul de la toți și de la orbul nimeni?

Și apropo de cărți, să-ți povestesc o tristă întâmplare: Făceam armata cu termen redus la Zalău, într-un batalion de infanteriști sub comanda unui locotenent colonel pe nume Ion Săraru, am auzit că era frate cu scriitorul Dinu Săraru. Domnule, omul ăsta era un monument de bădărănie, un mitocan desăvârșit, aidoma unui celebru personaj al lui Bacalbașa. În batalionul ăsta erau numeroși profesori, artiști plastici, procurori, ingineri, avocați, cercetători. Eu eram mai apropiat de oamenii de literatură printre care de eseistul, criticul și traducătorul Marcel Corniș Pop, de un enciclopedist clujean Iuliu Brudașcu și de poetul Vasile Dan. Ei bine, lent-colonelul Săraru avea mania alarmelor la cele mai stupide ore din noapte. Și, cum eram infanteriști, trebuia să ieșim la locul de adunare cu tot ce aveam în dotare, inclusiv cu valiza.

Ne adunam în spatele unei remize de transportoare blindate și așteptam în ordine să vină Săraru: alarma se rezuma adesea la controlul valizelor, când băga bocancul sub valiză si o răsturna să vadă ce dosești în ea. Ce puteam avea? Scrisori de acasă, ceva pâine uscată sau biscuiți de campanie și câte-o carte. Ei bine, asta îl înfuria pe el cel mai tare – lua cărțile, „hrana pentru șobolani”, și le arunca, măcar de le-ar fi oprit pentru el. Lui Vasile Dan, mai târziu șeful Filialei USR Arad, i-a luat o Istorie a teatrului și cred că a sfârșit tot în crematoarele de gunoi alături de celelalte. Într-o zi i s-a înfundat cu unul care era propagandist, un profesor de istorie, am uitat cum îl chema, Traian parcă, dar nu mai știu cum. Din valiza lui s-au revărsat puzderie de decupaje din ziare, pe care nefericitul colonel le-a împrăștiat zeflemitor cu bocancul. Se întâmpla la o altă companie, mai departe de mine, dar am auzit că soldatul, vizibil nervos, pur și simplu a strigat: „Vă ordon să le luați de jos și să le puneți la loc!” Batjocoritor ca de obicei, dar vizibil surprins, Săraru i-a replicat cu bădărănia cunoscută: „Ce bă, s-a întors armata cu curu-n sus? De când ordonă soldatul ofițerului?” Soldatul i-ar fi zis: „Uitați-vă și vedeți ce e acolo!”. Ei bine, acolo erau, decupate din ziare, cuvântările lui Nicolae Ceaușescu pe care propagandistul le folosea la lecțiile lui de învățământ politic cu cadrele. Le-a strâns smerit ofițerul și, cu frica în oase să nu pățească ceva, a dispărut. Comandantul de la compania lor, comandanții de plutoane au stins conflictul. Pe vremea aia era posibil un final urât. Așa s-a potolit nebunul. Aveam și eu la mine un dicționar de estetică și am reușit să-l aduc acasă nevătămat.

Acum, dumneavoastră sunteți autorul mai multor cărți, dacă am numărat bine, 24. Tocmai pentru asta vă întreb de ce este neavenită întrebarea „care dintre ele ar fi cea mai bună”?

Autorul le iubește pe toate, precum, odinioară, sultanul își iubea nevestele din harem; pe toate laolaltă și pe fiecare în parte. Niciun scriitor nu scrie cărți mai bune sau mai rele, ci scrie pur și simplu cu gândul la o capodoperă, nădăjduiește în taină la glorie. În ce măsură reușește e o chestiune care nu depinde numai de el, ci de cititori și abia în mică măsură de critică.

Nu în mare măsură?

Nu! Critica, oricât ar fi ea de onestă, rămâne totuși circumstanțială, ca să nu mai spun că nu totdeauna e onestă și să nu mai spun că are slăbiciunile ei; roiesc criticii și cronicile favorabile doar în jurul unora. Herta Muller nu prea a fost în atenția criticii cât a scris în țară, dar după ce a plecat a fost nominalizată la Premiul Nobel pe care l-a și primit în 2009. Altfel, critica noastră i-ar fi minimalizat romanul Atemschauker (Leagănul respirației), diminuându-i mesajul prin încadrarea vetustă în „literatura gulagului”. Tot așa și cu Paul Goma; a strălucit mai tare abia din afară.

Și dumneavoastră scrieți critică.

Așa e, dar eu scriu fără să uit vreodată ce spuneam mai înainte și nu am scris niciodată despre scriitorii în vogă – ei au clopotarii lor.

Dar ați scris despre Eugen Dorcescu, despre Iordan Datcu,  despre Mihail Diaconescu, despre Adrian Munteanu…

Așa e. Numai că Eugen Dorcescu ar fi meritat, în poezie, onoruri mai mari, însă a fost omis și din lista canonicilor, Mihail Diaconescu poate că a scris prea mult și prea bine și a umbrit vanitățile altora, Iordan Datcu e incontestabil, cum am mai spus, patriarhul etnologiei românești de azi, iar Adrian Munteanu rămâne unul dintre cei mai buni sonetiști ai noștri dintotdeauna, cu sau fără voia altora. Iar când am propus vreo cronică despre cărțile lor la revistele mai cu ștaif abia a fost admisă de parcă li se făcea lor sau mi se făcea mie vreun favor. Îmi amintesc că am propus unei reviste pentru elitiști o cronică a unei cărți semnate de Stan V. Cristea și nu a fost admisă. Nici nu am mai cerut vreo explicație ca să nu pun în dificultate pe nimeni; ar fi fost jenant să ni se spună că nici Cristea, nici eu nu suntem de interes pentru acea revistă. Așa o fi! Ba, mi s-a mai întâmplat asta la o revistă din Cluj, căreia i-am propus o cronică a unei cărți la fel de bune și tot așa am pățit. În altă parte, o cronică nu a apărut fiindcă cel despre care scriam nu era agreat de revista căreia îi propuneam textul. Și uite așa – dintr-ale criticii literare. Ori, ca să revin la întrebarea precedentă, eu scriu fără rabat de la conștiința valorii mai ales despre cei din „linia a doua”, care trebuie ajutați să strălucească numai când ai convingerea că au cu ce să lumineze. Sunt scriitori de real talent care, dacă nu li se dă o speranță, se pierd și e păcat. E convingerea mea și pot da multe exemple; despre unii dintre ei am scris și chiar dacă nu i-am ajutat cu nimic în ce li se cuvine, măcar i-am ajutat să creadă în ei și să nu deznădăjduiască. Unora le-am scris prefețe sau postfețe și s-au bucurat, iar eu m-am simțit onorat să o pot face. Să prefațezi o carte despre Eugen Dorcescu, de pildă, nu e puțin lucru; te onorează și te angajează cu explorarea întregii opere și a aprecierilor critice.

Eseul v-a îngăduit, simultan, ceva în plus: reflectarea la nivel de idei a lumii, a valorilor ei, a marilor întrebări, a ezitărilor, a căutărilor, a bucuriilor și eșecurilor, a existenței, a Ființei ca diferență, a spiritului pendulator – ca să parafrazăm titlurile a două cărți semnificative în eseistica Dumneavoastră.

Pentru mine eseul rămâne limanul către care am navigat îndelung, punctul final al croazierei, summa summarum. Nu stăm acum să intrăm în detalii, fiindcă, dacă vrei, fiecare eseu comportă discuții aparte. Pentru apropierile tematice dintre ele, am realizat cele două antologii de autor: Adevăruri sibilice și Orient și orientalism, ambele publicate la Craiova, în 2021. Însă, ceva mai înainte, tot în 2021, am publicat sinteza intitulată Premise românești de filosofie liminară, un omagiu în idei adus folclorului, viziunilor cosmogenetice românești, orizonturilor vieții după spiritualitatea noastră populară, adevărate prolegomene de filosofie etnică. Prin această carte, care rămâne aproape de sufletul meu, m-am despărțit de folclor, acea literatură minoră în care s-au exprimat toate valorile spiritului etnic românesc, absolut toate.

Iată că putem deschide deja discuția largă a valorilor morale pe care le-ați abordat în tot spectrul lor uman. Personajele din romanele dumneavoastră sunt oameni autentici: au păcate, dar caută izbăvirea; iubesc cu voluptate, dar trișează; pledează curajul, dar se tem; se îndepărtează de valorile umane, dar se întorc la ele, uneori plătind prețuri irecuperabile. Mă gândesc aici la  Ariton, alias Toni, magistratul din „Angoasă și penitență”, la doctorul Rucăreanu din „Crepuscul la Ullervad”, la profesorul Burdeanu din „Predat sau Teroarea absurdului”, la ciobanul Marcu din „Cenușa tatălui”, la personaje puternice din volumul de proză scurtă „Celălalt Ioan”: învățătoarea Salomeea („Imposibila despărțire”), doctorul Nistreanu („Rozariul cuvioasei Teodora”), profesorul Irimie („Ochii dascălului Irimie”) – un Socrate abandonat în singurătate, dar și Ioachim („Ceasul al treilea”), tripla ipostaziere a pacientului Ioan din nuvela care dă titlul volumului – toate, personaje care se relevă în trăiri psihologice, în drame ale lucidității cu ieșiri fie în angoase ale personalității, fie cu abandonări de sine în declin de nădejde sau prăbușiri schizoide. Ezităm între impresionism și expresionism?

Dacă cititorul ar avea răgaz să citească aceste cărți, indiferent în ce ordine, însă una după alta, ar vedea în ele o defulare de energii care au așteptat destul de multă vreme prilejul să iasă la lumină. Eu am observat asta și încă nu sunt gata să mi-o reproșez sau să admit că totul e un nevrotic allegro vivace, că relatarea se face cu sufletul la gură, cum se zice, după chipul și asemănarea mea.Unii critici au observat densitatea romanelor mele, de unde și ritmul lor alert în care își derulează faptele cu naturalețe.

Nu mi-am propus să creez nici structuri epice novatoare,  nici simboluri, nici tipologii, însă am dat șansa oricărui personaj de a deveni, de a împlini un anume destin în sensul căruia să se deplaseze oricât ar vrea să se redreseze – fiecare alunecă cu seninătate pe firul epic, fără presimțiri, pe toboganul vieții sale: cazul doctorului Rucăreanu din Crepuscul la Ullervad. Fiica lui, de pildă, se descoperă, dar   rămâne în ținuturile reci ale Nordului, ca fire caldă, sentimentală, abia după ce reface drumul pe care îl parcursese doctorul în căutarea libertății profesionale fără să bănuiască vreodată că lumea libertății are totuși capcanele ei. Le cade victimă inocentă și piere în reveriile sale pictând cu nostalgie pe malul unei ape întunecate, însă cu gândul la un râu de munte din satul său muscelean. Sunt acolo și destule dulcegării care dau bine la emoții.

 Ariton Vlădescu, magistratul sobru, demn, din Angoasă și penitență, alunecă în capcana unei iubiri înflăcărate, dar pasagere și păguboase, cea cu Roby, dar se defulează într-o alta, îndelung amânată, cea cu Ruxandra, crescută sub ochii lui, și de care se bucură destul de târziu. Cazul profesorului Burdeanu, din Predat sau Teroarea absurdului, pe care l-a analizat foarte bine, cu har și cu atenție criticul Ladislau Daradici, este unul mult mai special, cu toată facilitatea lui aparentă.

Asta am ținut s-o izbutesc – aparența facilului, a banalului domestic – și cu ea am înșelat chiar atenția unor critici, dar cred că nu mi-am înșelat și cititorul care se regăsește în toată povestea profesorului fie direct, fie indirect. Majoritatea prozelor mele ridică probleme de conștiință, însă nu lipsesc nici episoade palpitante de viață, de dragoste, idile juvenile, viața de familie, banalitățile, relațiile interumane în toată varietatea lor – toate însă converg în conștiință. Nu găsesc deloc aici nici expresionism, nici impresionism – am scris după cele mai uzuale modele clasice ale prozei românești care totdeuna au fost gustate de cititorul român dacă nu s-a grăbit. Ori, aici este problema – graba cititorului ce nu-i poate fi reproșată lui, ci ritmurilor halucinante ale vieții. Eu am scris cu un cult sacru al cărții, cartea aceea din copilăria mea care mi-a lipsit și pe care am căutat-o neîncetat. Și acum am cărți care îmi lipsesc, cărți care mi-au lipsit toată viața, dar și cărți pe care le am fără a găsi totuși răgazul și tihna să le citesc cum se cuvine.

Despre cărțile dumneavoastră au scris critici cu nume mai puțin sonore, au scris scriitori, jurnaliști…

Pe scurt, au scris cei care m-au citit și sunt printre ei profesori universitari, etnologi de marcă, eseiști de mare anvergură, pasionați ai genurilor abordate de mine, dar și diletanți, pizmuitori neobosiți… Eu nu am forțat mâna nimănui să scrie despre cărțile mele și nici mie nu mi s-a forțat mâna, deși au fost tentative, de aceea pot să cred zvonul că se poartă tarife pentru cronici, mai ales când scriitorii bat din pinteni să intre în Uniune cu orice preț.

Ați intrat târziu în Uniune și tocmai la o filială din Ardeal. Așa că, iar despre Ardeal ca despre o nostalgie.

Cred că puteam să intru în Uniune după ce am publicat prima carte, în 1988 sau măcar imediat după 1990. Dacă spun că am neglijat, nu mă crede nimeni. Abia când scriitorul și prietenul Stan V. Cristea mi-a sugerat asta, am făcut-o și am așteptat câțiva ani un răspuns de la Filiala București. Abia când un om pe care îl cunoșteam și el mă cunoștea doar din revistele pe unde colaboram (Agero, de la Stuttgart), m-a întrebat de ce nu sunt membru USR, i-am spus povestea cu așteptarea de la Filiala București; vorbesc de scriitorul Dumitru Velea. El mi-a cerut să trimit dosarul la Deva și de acolo a ajuns la Alba Iulia unde am fost acceptat, spre bucuria mea că, după mulți ani, revin cu sufletul în Ardealul tinereții mele, al debutului meu literar și al fetelor frumoase. Da, da. Am avut în toți acești ani de exil la mine acasă nostalgia Ardealului, unde am făcut, cum am mai spus, și armata și de unde am deprins multe obiceiuri legate de omenie, de etică.

Oricum, dumneavoastră, dacă nu intrați în Uniunea Scriitorilor, ați fi fost membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

Așa e. Ca fost jurnalist  timp de 12 ani la România liberă, apoi în presa locală și puțină vreme în TVR, aș fi avut această alternativă. Aici este vorba despre o altă pasiune a vieții mele. Până în 1990 nu am putut să urmez Facultatea de Ziaristică din cauza originii nesănătoase, cum mi-a dat de înțeles o tovarășă de la partid – Stătescu parcă o chema. Am gustat totuși bucuria de a fi jurnalist absolut liber, după ce am absolvit cursurile postuniversitare ale Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, lucrând la unul dintre cele mai mari și independente ziare ale vremii, România liberă, cu opțiunea de a lucra în teren, nu în redacție.

Așa am fost martorul cu documente în presa scrisă centrală din 1993 până în 2005 al celor mai mari evenimente politice și al transformărilor sociale ale vremii. M-am simțit și m-am făcut util, mi-am testat capacitățile și conștiința în evenimente, între oameni și pentru ei. Mai apoi, cu uneltele scriitorului, am continuat să văd spectacolul vieții și al contemporaneității, am călătorit în lumea cu vechi tradiții democratice și de libertate a spiritului, deci am perceput viața în toate ale ei, am iubit-o, am prețuit-o și, simultan, am trăit. Despre proiecte să nu mă mai întrebi că la vârsta asta nu mai am proiecte; am început a treia oară un roman și nu sunt nici acum mulțumit cum merge. Poate nu-l voi termina niciodată. Dar am mai zis eu vorba asta, însă Dumnezeu mi-a îngăduit, mi-a dat răgaz. El totdeauna mi-a fost aproape. Dacă nu-mi rupe cumva gâtul ori condeiul, îl voi termina totuși – oricum, e vremea să-mi cam strâng jucăriile.

Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile …”

interviu cu Dan C. Mihăilescu, critic literar,  istoric literar și eseist

Gabriel Argeșeanu: Domnule Dan C. Mihăilescu, se mai citesc cărţile lui Marin Preda? Mai este autorul „Moromeților” un scriitor de actualitate pentru cititorul român?

Dan C. Mihăilescu: Nu vă mai războiţi inutil cu întrebări deprimante. Luaţi oricare dintre marile nume ale literaturii noastre, de la Eminescu, Slavici, Rebreanu, Blaga, Sadoveanu, Arghezi, până la Marin Preda sau Ioan Alexandru şi veţi vedea că – dincolo de manualul de literatură, adică de obligaţiile şcolare – nimeni nu mai este citit în libertate ca în dictatură. S-a schimbat absolut totul : şcoala, familia, morala, canoanele, mentalităţile, ideea de autoritate şi tacticile de supravieţuire, refugiul în trecut, mulţimea plăcerilor, nevoia evadării spirituale şi a culturii ca supravieţuire. Am absorbit editorial toată marea literatură mondială, suntem perfect sincronizaţi, iar tineretul internetic e obsedat să fie branşat la noutăţile clipei, nicidecum să mai palpite la tradiţie : cum să nu se citească Harry Potter şi Saga Amurg infinit mai pofticios decât La Medeleni, să zicem. Şi cum să nu atragă Salinger, Anaïs Nin, Henry Miller, Aglaja Veteranyi, Charles Bukowski, Pascal Brückner mai degrabă decât Dickens, Tolstoi, Marguerite Yourcenar, ba chiar Jules Verne sau Dumas, ca să nu mai vorbesc de Biblie, Dante, Chateaubriand, Novalis, Shakespeare ? În context, să ne bucurăm că măcar Maitreyi şi Romanul adolescentului miop, poate şi Toate pânzele sus (graţie redifuzării filmului), ţin pasul, la junimea de nişă, cu Maestrul şi Margareta şi Jocul cu mărgele de sticlă, necum să mai sperăm că liceenii vor descoperi de bună voie Moromeţii altfel decât prin regia lui Stere Gulea şi vor fi captaţi de Cel mai iubit dintre pământeni în plină atracţie exercitată de romanele neogotice cu vampiri, vârcolaci, vrăjitori, războaie astrale, apocalips.

G. A. Dacă v-aţi plasa în Poiana lui Iocan (care nu mai este de actualitate în Siliștea Gumești) cu gândul de a vorbi despre Marin Preda, aţi alege ca interlocutori tinerii aşezaţi pe marginea şanţului s-au aţi prefera altfel de public?

D.C.M. Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile, ca în trist-savuroasele miniaturi de actualitate etnopsihologică gen „Las Fierbinţi”, „Vacanţa mare” ş.a.

Oricum, nu celor de pe marginea şanţului le-aş vorbi despre rostul lui Marin Preda, ci întâi de toate tinerilor scriitori (care, din nefericire, sunt hăt departe de ceea ce însemna conştiinţa literară în interbelicul al cărui ultim reprezentant de vârf a fost Preda) şi apoi studenţilor filologi, viitori profesori de literatură, sau oameni din mass media : spre a le demonstra ce înseamnă rostul formator, exemplar, al literaturii pentru arhitectura morală a unei naţii, într-o vreme care cultivă dezrădăcinarea, decerebrarea, şi dezumanizarea, fobia la tradiţii, dizarmonia şi relativismul aporetic, în dauna valorilor absolute. Iar dacă noii scriitori, gazetari şi profesori vor găsi energia, pasiunea şi priceperea de a-l readuce şi pe Marin Preda în orizontul de aşteptare al noilor promoţii, atunci vom putea reînnoda vechea, nobila ţesătură şi vom reîncepe dialogul reciproc avantajos al generaţiilor.

G. A. În perioada postdecembristă, personalitatea şi opera lui Marin Preda au intrat într-un soi de restaurare prin adăugarea unor elemente ”în opera lui Marin Preda există realism socialist”, ”că se documenta din presa comunistă” ori că ”Marin Preda a fost stâlpul puterii comuniste”. Sunt suficiente motive pentru a se spune că Marin Preda a fost un nomenclaturist şi un susţinător al regimului comunist din România?

D.C.M. Fireşte că adevărul, ca întotdeauna, e de căutat şi aflat la mijloc. Între, să zicem, Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu. Între maximalismul Monicăi Lovinescu şi concesivul subtil (sau grosolan) travestit de tip Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Valeriu Cristea, C. Stănescu & Co. Cum să judeci radical un fenomen întins pe decenii, cu infinite şi insolubile complicităţi între Putere şi supuşi, unde râsul e de plâns şi plânsul burlesc ? Esenţială este nu negarea (absurdă) a oricărei vinovăţii, ci înţelegerea ei, circumstanţierea cât mai atentă şi nepărtinitoare (dozând farmaceutic agravantele şi atenuantele), plus ierarhizarea culpabilităţii. Cum să-l etichetezi pe Marin Preda ca nomenclaturist pur şi simplu, ori stâlp al dictaturii comuniste ? Dacă-i aşa, atunci ce au fost, ca să ne rezumăm la cultură, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Mihail Roller, Dumitru Popescu, C. I. Gulian, Paul Georgescu, A. Toma, George Ivaşcu, Miron Constantinescu, Ion Brad, Dinu Săraru ş.cl. ? Dar, în acelaşi timp, cum să negi existenţa concesiilor, a unor puncte vulnerabile în bio-bibliografia scriitorului, meandrele ideologice şi ajustările estetice impuse de cenzură, negociate mai uşor sau mai greu şi acceptate mai mult sau mai puţin ? Maniheismul e tot ce se poate mai neavenit şi contraproductiv. Se poate, oare, nega vreun rând din toate exemplele care compun cartea lui Virgil Ierunca Româneşte ? Nu. Dar pot fi reduşi Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu, Cezar Petrescu, T. Vianu la cutare sau cutare mică-mare oroare pactizantă cu poruncile stalinismului dejist ? Aşa cum Eliade, Cioran şi Noica nu pot fi răpuşi în efigie, reduşi criminal, ca destin şi operă, la episoadele angajării legionare, tot aşa se cuvine disociat înţelept, cu bună măsură, în mulţimea cazurilor tranzacţionale care au facilitat continuitatea în plină epocă de ruptură, de la boieria de partid gen Alexandru Rosetti şi suprarealismul hohotitor al gazetăriei lui G. Călinescu din epoca stahanovismului, până la cochetăriile pseudodoctrinare ale lui Nichita Stănescu sau Mircea Nedelciu. Sunt cazuri enorme, precum Petru Dumitriu sau Adrian Păunescu, cazuri stupefiante, ca Titus Popovici sau Paul Georgescu, cazuri grotesc-lamentabile precum Eugen Barbu, Ion Gheorghe, Ion Lăncrănjan, cazuri indecidabile tip Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Ştefan Aug. Doinaş, Dan Hăulică, Marin Sorescu, Ecaterina Oproiu, Mihai Botez, dar totodată şi o puzderie amorală, un ocean de nemernicie, de mediocritate mercantil colaboraţionistă, pe care, culmea, nu o acuză nimeni de nimic, tocmai din raţiuni de nulitate estetică. Aşa se face că vinovăţia se dezlipeşte nonşalant de pe umerii regimentelor de Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Ion Vitner, Nina Cassian, Mircea Sântimbreanu, Ion Potopin, Mircea Radu Iacoban, Ion Crânguleanu, Lucian Avramescu, Corneliu Vadim Tudor, Al. Andriţoiu, Dumitru Corbea, Dragoş Vicol, Eugen Evu etc. etc., ai sutelor de poetaştri înălţători de ode ceauşiste pe prima pagină a gazetelor, pentru ca toate privirile să se ridice, „normal”, în sus, către cele câteva mari statui supuse vituperării.

  În final, totul e chestiune de dispunere a accentului. Te discreditezi deopotrivă ocultând Ana Roşculeţ, sau contorsionarea sensurilor din Moromeţii II, dar şi decretându-le tocmai pe ele ca esenţă a întregului fenomen Marin Preda.

G. A. Credeţi că era urât pentru că femeile roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială, că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar, ar şi pentru că putea să călătorească în Franţa când voia? Sau pentru că era perceput  ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate, pe care Eugen Barbu îl ironiza  cu apelativul Ţărănoiul, motiv pentru care intelectualii de la  madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară?

D.C.M. Cum au mărturisit nu puţini dintre apropiaţii săi, Marin Preda avea (şi nu se sfia să-şi facă) mulţi duşmani. Ca mare talent, ca lider al pieţii (şi vieţii) literare, ca director al celei mai prestigioase edituri din ţară, ca om cu bani, relaţii politice la vârf şi valenţe histrionice adeseori surprinzător difuzate. (Cum oare să extragi un numitor comun din relaţiile strânse ale scriitorului cu Eugen Simion, Paul Georgescu şi Mihai Ungheanu, cu Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu, Mircea Micu şi Ov.S. Crohmălniceanu, Geta Dimisianu şi Magdalena Popescu, Petre Anghel şi Ion Caraion ?). Când apărea Cel mai iubit dintre pământeni, războiul lui Marin Preda cu Eugen Barbu era deja străvechi, din epoca în care amândoi trăiau sub spectrul succesului lui Petru Dumitriu. Sigur că Preda a fost mereu resimţit ca un intrus, dorindu-se insularizarea lui definitivă în proza rurală. Cu aceeaşi mentalitate mafiotă ca aparatul represiv, şi scriitorimea, bine biciuită şi bişonată de critica literară, îşi împărţise zdravăn zonele de influenţă pe piaţă : Preda cu lumea satului, Barbu cu urbanul mahalagesc, Dumitriu cu aristocraţia „foştilor”. „Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea” era gogoaşa otrăvită de leninism, stalinism şi dejism pentru a ucide chiaburimea, adică exact rădăcinile, textura originară, infailibilă a oricărei seminţii. De bună seamă că partidului îi conveneau Cronică de familie şi Groapa, ca şi Setea şi Desculţ, de altfel, faţă de Moromeţii. Pe de altă parte, Preda a ştiut, adică a avut voinţa culturală să facă saltul către urbanitate, către existenţialism, tema intelectualului inadaptabil, Camus, Dostoievski ş.a.m.d., ceea ce a isterizat jandarmeria de la Săptămâna. În fine, omul Preda ca atare, paradoxal în contorsionismul lui ciufut, sentimental, cu căderi abisale şi cruzimi rafinate, insondabil aliaj de nesiguranţă şi voinţă de putere, de fragilitate, cinism, dezorientare, agresivitate, depresie şi resemnare, plus o hiperafectivitate cu striaţii de sadism – însuşi omul, aşadar, era de-o complexitate prea puţin aptă să determine amiciţii necondiţionate, dar foarte generoasă, în schimb, cu aşteptările duşmanilor.

 G. A. . Sunt păreri care susţin că Marin Preda a fost ostil regimului comunist, fapt ce i-a grăbit moartea. Dimpotrivă, există tot mai multe voci care spun contrariul. Oare cui mai foloseşte menţinerea acestui mister despre cauzele ce au provocat moartea prozatorului?

D.C.M. În ce mă priveşte, mi-am declarat public, în repetate rânduri, inapetenţa la teoriile conspiraţionist-asasine. Ca să se ajungă la crimă politică, e nevoie de drum lung, de vinovăţii radiar-oculte şi de o portanţă într-adevăr colosală, irepresibilă şi, deci, inevitabil condamnabilă, a victimei (Kennedy, Martin Luther King, Gandhi. Nu şi John Lennon sau Cornel Chiriac). Ca şi în cazul lui Eminescu şi Nicolae Labiş, ideea asasinării lui Marin Preda „din înalt ordin” (cum se spunea în anii lui Carol al II-lea, I. G. Duca şi C. Z. Codreanu) este o aberaţie, un delir, o diversiune care serveşte mai multor interese (partid, Securitate, culise editoriale, gazetărie de scandal). Cu totul altceva va fi fost la Ioan Petru Culianu, altceva cu Corneliu Dima-Drăgan, ca să nu mai vorbim de Pompiliu Marcea. Una peste alta, moartea lui Marin Preda, ca şi a lui Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Nicolae Velea, Ion Stratan – morţi înfiorător de simbolice pentru mizerabila agonie a comunismului valah şi a (auto)hărţuirii organismului artistic – sunt tot atâtea pledoarii subtextual-acuzatoare în egală măsură pentru defunctul sistem politic şi pentru nefericitele, eternele ispite ale boemei artistice.

G. A. De ce credeţi că după căderea cortinei comuniste, aproape tot ce s-a publicat despre viaţa lui Marin Preda nu a avut ecoul scontat în rândul cititorilor, indiferent că vorbim de ”Jurnal intim”, Convorbirile lui Eugen Simion cu Aurora Cornu, ”Moromeţii – Ultimul capitol” de Sorin Preda, cartea Marianei Sipoş ”Dosarul Marin Preda” ş.a.m.d.? Promovarea elementelor de cancan din viaţa prozatorului să fi contribuit la erodarea personalităţii sale în mentalul colectiv al românilor?

D.C.M. Revin la prima întrebare : după 1989 aproape nimic din ceea ce va fi însemnat ceva înainte nu a rămas neclintit sau nedărâmat. Ce spuneţi dvs. despre Preda se poate spune şi despre Eugen Barbu, Titus Popovici, Breban, Buzura, Bălăiţă, Ţoiu, Păunescu, Sălcudeanu, Everac, Marin Sorescu, M.H.Simionescu, inclusiv Eugen Uricaru, Mircea Nedelciu, T.T. Coşovei, Ştefan Agopian etc. Iar anecdotica abundentă, cultul culiselor şi memorialistica picantă ar fi trebuit, dimpotrivă, să relanseze personalitatea şi opera lui Preda. Întregul univers al prozei rurale, la noi ca pretutindeni, a intrat în eclipsă. Nici măcar exotismul de tip Macondo nu mai farmecă lectura tânără de azi nici pe sfert din cât i-a extaziat pe cei din generaţia mea. Nici expresionismul rural din extraordinara poezie de început a lui Ion Alexandru, sau din versurile Ioanei Mălăncioiu, nu mai atrag precum reuşesc s-o facă în zilele noastre formule tip Emil Brumaru şi Angela Marinescu. Malformat iremediabil, dezarticulat moral, fracturat de kitschul mahalagizării, viciat artistic şi caricatural religios, satul românesc atrage turistic şi poate cultural, în sensul cel mai larg, dar aproape deloc literar. Ştiu ce mi se va replica : dar Marin Preda nu este nicidecum reductibil la lumea satului. Aşa este. Însă nicio lectură critică, nicio exegeză nu a reuşit să contrabalanseze cumsecade, adică pe deplin convingător şi definitiv Moromeţii prin cealaltă parte a scrânciobului.

G. A. Cum comentaţi remarca lui Sorin Preda: ”Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui”?

D.C.M. Sorin Preda are perfectă dreptate. Nici eu nu m-am gândit vreodată să compar ceea ce am numit „căderea din rai” a lui Cioran, adică plecarea din Răşinari la Sibiu şi apoi la Bucureşti, cu „excluderea” lui Preda din Siliştea. A fost resimţită mult altfel. A fost cu totul altceva decât plecările lui Eminescu, Slavici, Creangă, Rebreanu, Goga etc.

Cât despre relaţia lui cu satul natal, e de ajuns să ne amintim acea replică fabuloasă a unui consătean, înregistrată de Sorin Preda, acum câţiva ani, în captivanta lui carte Moromeţii. Ultimul capitol, precum că, vezi, Doamne, ce mare brânză Moromeţii ăştia şi toată faima scriitorului ? Acesta „putea să facă mai mult” ­; aşa ceva am fi fost în stare să scriem oricare din satul nostru…

G. A. Luând ca reper defectuoasa circulaţie a cărţii, precum şi conul de umbră în care intră scriitorul român după ce moda literară a epocii sale trece, cred că tema dezbătută de dumneavoastră cu ani în urmă şi la care ar fi fost interesant să auzim şi răspunsul lui Marin Preda, rămâne actuală: Pentru cine şi de ce scriitorul român (trăitor în ţară), dezabonat se pare de la Premiul Nobel, se încăpăţânează să scrie?

D.C.M. Eeeiii, aici e durere mare. Ce mai este, ziceam ceva mai sus, conştiinţa literară, aşa cum a avut-o Marin Preda într-o măsură unică printre contemporani, dar şi în posteritate ?

Să începem însă prin a veşteji obsesia Nobelului, care mi se pare degradantă, de nu finalmente ucigătoare. Cum bine spunea Monica Lovinescu, la ce bun să vânezi cu orice preţ traducerea într-o limbă străină, vânzând cîteva exemplare în cutare oraş din Apus, când tu ai de câştigat câteva milioane de cititori acasă ? Iar când ştii bine că Nobelul e întemeiat pe raţiuni geo-etno-politice şi abia la urmă estetice, la ce bun osteneala şi depresia finală ?

Cunosc destui intelectuali care se vor scriitori, care ar scrie, sau chiar au scris ceva, dar deplâng dezinteresul cititorilor, indiferenţa criticii literare, îşi cultivă masochist conştiinţa propriei inutilităţi şi bârfesc intens numele de succes. Cartea nu devine marfă şi nu cere tactici de marketing decât după ce a fost scrisă. Dacă simţi că ai vocaţie, atunci te-apuci pur şi simplu de scris. Şi scrii cât te ţin puterile. Nu începi să te plângi că poporul e analfabet, criticii găşcari, ziarele manelizate, revistele arondate feudal, că premiile se dau pe pile, că Mircea Cărtărescu e pompat artificial, iar până la Nobel ne mănâncă geostrategia. Dacă şi-n plină dictatură oricine avea într-adevăr valoare reuşea să-şi facă, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, o pârtie către tipar (nu vorbesc de teatru şi film, unde cenzura era de-o sută de ori mai dură şi ochiurile sitei mult mai mici), apoi în zilele noastre nu se poate să nu te afirmi în cele din urmă. Dacă, repet, te împinge talentul. Pe scurt, scriitorul român are, slavă Domnului, pentru cine să scrie. Totul e să aibă ce spune.

„Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu”

interviu cu medicul Virgil Sotirescu (1931 – 2022)

„Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu”

interviu cu medicul Virgil Sotirescu (1931 – 2022)

Gabriel Argeșeanu: Domnule Virgil Sotirescu, obţineaţi a cincea medie pe ţară la terminarea facultăţii, dar aţi ales să fiţi repartizat într-un sat de câmpie. De ce?

Virgil Sotirescu: Cel ce a avut o contribuţie definitorie la decizia mea de a cere repartiţia la Balaci a fost dr. Horia Popescu, alături de care lucrasem la Spitalul din Roşiori pe perioada vacanţelor din timpul facultăţii. Pentru că terminasem Facultatea de Medicină cu a cincea medie la nivel de ţară (n.n. 9,81), la repartiţie am ales ce mi se sugerase, de a alege un dispensar de pe raza oraşului, pentru că nu puteam cere repartiţia în oraş datorită unui Decret apărut în anul 1958 care spunea că absolvenţii de medicină trebuiau să meargă la posturi în mediul rural. În acea vreme şi soţia mea lucra la Farmacia din Balaci, o unitate farmaceutică foarte bine dotată şi de asemenea recunoscută în mediile medicale. Aşa am ajuns la dispensarul uman din Balaci, o unitate foarte bine dotată din punct de vedere al instrumentarului şi al personalului. Mai mult, acest dispensar fusese înfiinţat de profesorul Făgărăşanu. Aici am stat doar opt luni, pentru că doctorul Horia Popescu insistase pe lângă doctoriţa Lăzărescu, care iniţiase şi demersurile necesare la Bucureşti, să fiu adus la Spitalul din Roşiorii de Vede, cel căruia astăzi în termeni populari i se spune „spitalul vechi”, de care mă leagă foarte multe amintiri, pentru că acolo eram şi când mi-am dat primariatul. Doctoratul l-am început tot acolo şi l-am terminat la noul spital din centrul oraşului. Insistenţa doctorului Horia Popescu, care era un chirurg desăvârşit şi un om de mare caracter, având şi o educaţie spirituală aparte deoarece urmase seminarul timp de un an, s-a circumscris şansei deveniri mele profesionale. Şi ca să vă daţi seama, la secundariat, unde am fost înscrişi doar doisprezece medici din toată ţara, am fost numit şeful acelei grupe, pentru că eram singurul care cunoşteam toată gama medicală de obstetrică – ginecologie. Acest lucru ma ajutat pentru că mi-am perfecţionat cunoştinţele şi abilităţile chirurgicale în timpul secundariatului, după care am revenit tot la Roşiori.

G.A. Vorbiţi de secundariatul la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti?

V. S. Despre acest spital este vorba. Acolo erau profesorii Vasilescu şi Vlad Vasiliu, doi doctori de calibru, lângă care am putut participa la operaţii de mare anvergură, tocmai datorită experienţei acumulate alături de Horia Popescu. Acest bagaj de acumulări s-a văzut mai târziu când dându-mi specializarea am obţinut a doua medie pe ţară.

A. G. Ştiu din discuţiile avute cu colegii dumneavoastră din spital că aţi avut o lucrare de doctorat foarte apreciată la acel moment. Care era noutatea?

V. S. O lucrare foarte bine receptată, tocmai pentru că nu se prea abordase o astfel de temă. Puteam să optez pentru teme de operaţie, de endocrinologie, dar am preferat una asupra glandei mamare, tocmai pentru că în complexitatea sa se combina şi chirurgia şi endocrinologia. În acea perioadă chiar era o problemă lactaţia la om. Doctoratul m-a ajutat să pot profesa până la vârstă de 77 de ani. Şi pentru că tot ai amintit de medicii din spital, eu am colaborat foarte bine cu doctorul Mihai Ştefănescu, care s-a pregătit alături de mine, iar după revenirea de la Bucureşti am făcut o echipă foarte bună. Apoi doctorul Manea, Dumnezeu să-l ierte!, născut în Ciurari, dar cu o educaţie aleasă aşa cum poate copiii noştri nu o au. Apreciez pe toţi cei care au fost şi sunt în spital, buni profesionişti, caractere deosebite, dar atât de mulţi sunt cei pe care îi stimez încât nu avem timpul fizic şi spaţiul editorial necesar pentru a vă arăta calităţile fiecăruia. Secţia de obstetrică – ginecologie a funcţionat la nişte indicatori foarte buni, cum de altfel, dacă generalizăm, şi spitalul în ansamblu. Spre exemplu, în perioada când am fost director (n.n. 1973 – 1988; 1991 – 1997) prestigiul spitalului” Caritas” a căpătat noi valenţe. Îmi aduc aminte că la un moment dat ne clasasem pe poziţia a treia în întrecerea socialistă, la categoria specifică spitalului nostru, deşi condiţiile din spitalul vechi nu erau tocmai bune. Dar la acel moment era o activitate profesională intensă care nu avea cum să nu iasă în relief. Profesa atunci doctorul Ştefan Noica, cu o pregătire deosebită, apoi a venit Horia Popescu, era doctorul Isăcescu, toţi medici primari. Ca director de spital pe atunci aveai şi greutăţi, pentru că Policlinica era separată, ca şi Spitalul pentru copii şi Spitalul de boli contagioase, care aveau locaţii în altă zonă a oraşului. În spital era secţia de interne, secţia de chirurgie şi cea de obstetrică – ginecologie. Director la acel moment, însemna să răspunzi şi de aprovizionarea cu medicamente a teritoriului arondat, procurarea de combustibil ş.a.m.d., o întreagă muncă administrativă pentru dispensarele rurale şi urbane, iar Roşiorii de Vede avea cea mai mare arondare din judeţ.

 G.A. Din câte ştiu, construcţia Spitalului „Caritas” a stat sub semnul incertitudinii.

V. S. Aşa este, pentru că ni s-a spus atunci că nu sunt bani pentru efectuarea săpăturilor la noul spital. Şi pentru a nu lăsa lucrurile să treneze, ne-am mobilizat tot personalul medical şi auxiliar din spital şi din teritoriu, prestând fiecare câte zece zile de muncă pentru a acoperi acest deficit financiar major ce putea împiedica realizarea noului edificiu spitalicesc. Sigur că la vremea aceea ne-au mai ajutat şi două societăţi din oraş, una fiind Uzina de reparaţii vagoane ROVA, unde director era Constantin Crăsneanu. Surpriza celor care trebuia să aprobe investiţia a fost mare, nevenindu-le să creadă că noi am realizat acele săpături. Şi ca să reînnod m-ai exact firul, primul secretar m-a chemat într-o zi şi mi-a spus că trebuie să-l convingem pe Ion Teleagă că este nevoie şi la Roşiori de un spital nou. Se construise la Alexandria, era în construcţie la Turnu Măgurele, iar la Roşiori nu se mai putea. Atunci am făcut nişte găuri în pereţii spitalului vechi ca să-l convingem că acesta nu mai este propice activităţii spitaliceşti. Şi am reuşit să-l convingem. Am mai avut un noroc fantastic. Atunci când s-a făcut planul de finanţare, Ceauşescu a tăiat 5% şi tot atât a tăiat şi Ceauşeasca. Dar doamna care era la bancă, din greşeală a înţeles că se adaugă cele cinci la sută. Şi toată lumea a crezut că am făcut vreo afacere sau am avut pe cineva care a intervenit. Nici vorbă. Era foarte bine venită confuzia doamnei de la bancă, pentru că eu îl rugasem pe arhitectul Popescu, care făcuse şi proiectul spitalului de la Târgu Mureş, să ţină cont de două lucruri. Să fie morga tot separată, la fel şi bucătăria separate, nu cum se construise la Alexandria unde mirosea tot spitalul a mâncare când se gătea. Apoi a apărut momentul săpăturilor peste care am trecut şi a început construcţia la acest spital.

G.A. Am alunecat într-un teritoriu al destăinuirilor şi am uitat să întreb cum aţi ajuns la medicină? Şi de ce obstetrică – ginecologie?

V. S. Eu am făcut liceul la ceea ce se numeşte acum Colegiul „Anastasescu”, prin faţa căruia îi vedeam trecând pe Horia Popescu, Ştefan Noica, pe doctorul Gâdea a căror ţinută şi faimă mă impresionau. Mai ales că pe doctorul Noica îl ducea birja la spital, fapt ce avea un efect deosebit asupra noastră ca elevi. Iar imboldul spre medicină a a venit şi pentru că simţeam că am înclinaţie. Cum am mai spus, acest lucru se datorează şi şansei că, student fiind, am lucrat cu dr. Horia Popescu. Dar şi faptul că lucrând în obstetrică – ginecologie eşti obligat să ştii şi chirurgie, şi medicină internă, şi endocrinologie, deci să te împlineşti multilateral. Însă este şi o specialitate cu foarte multă răspundere. Să ştiţi că pentru orice eşec răspunde personalul medico-sanitar. Eu nu am avut în cariera mea nici un deces. Chiar şi în perioada când se făceau avorturi, întâlneam situaţii limită, iar pentru a evita un final tragic chiar eu le luam în autoturism şi mergeam cu ele la Bucureşti, unde trebuia multă insistenţă, pentru ca femeia după un avort toxico-septic să facă dializă şi să nu moară. În zilele noastre secţia de obstretică-ginecologie este mult mai liniştită, mult mai spectaculoasă şi frumoasă în acelaşi timp. Poate şi pentru că problema avorturilor nu mai este prezentă. Mi-aduc aminte că exista şi o statistică la un moment dat, în care se evidenţia că muriseră mai mult de 800 de femei în urma avorturilor provocate.

G.A. În familia dumneavoastră exista o tradiţie medicală?

V. S. Am avut avut un unchi doctor ginecolog. Mama era din Basarabia, din Cuciulia, o localitate lângă Prut. Şi eu sunt născut tot în Basarabia, dar în Chirsova. Tata era din Trivale Moşteni, singurul care a făcut şcoala normală, la început la Alexandria şi apoi la Constanţa, iar pentru că erau unsprezece fraţi, şi trebuia să ai pământ ca să rămâi în sat, a ales să vină în Basarabia, unde s-a căsătorit cu mama, care era învăţătoare. După cum ştiţi, şi el a fost învăţător la Roşiori, la Şcoala nr. 2. Ceea ce probabil nu ştiţi despre tata este că a fost deţinut politic, făcând un an de puşcărie la Piteşti şi doi ani la Jilava. Refugiul m-a adus la „Anastasescu” de la liceul din Comrad.

Eu am o mare afecţiune pentru medicii care vin din această zonă, ajutându-i ori de câte ori am avut ocazia. Chiar şi în spitalul nostru au fost medici basarabeni. Îmi aduc aminte că m-a chemat ministrul Dan Georgescu să-mi spună că este un medic chirurg din Basarabia care ar vrea să vină la Roşiori, şi am acceptat pe loc.

G.A. Tatăl dumneavoastră a fost deţinut politic, dar aţi urmat o facultate. Cum a fost posibil?

 V. S. La Roşiori, când am depus actele pentru dosarul meu la partid în dreptul tatei scria: „uneltire împotriva orânduirii sociale, omisiunea nedenunţării”. Venise unul Boia din Roşiori la tata să-i dea bani şi lucruri pentru cei care făceau rezistenţă în munţi, iar tata la refuzat pe motiv că are trei copii la facultate, explicându-i totodată că nu doreşte să se implice într-un astfel de demers riscant. Când l-au prins pe acest Boia, automat l-a târât şi pe tata după el, chiar dacă tata nu făcuse decât să refuze a da acel ajutor. Tata a fost dus la Piteşti, iar eu a trebuit să mă duc la facultate la Iaşi, unde în fiecare an duceam adeverinţă eliberată la risc de la domnul Dinu Iliescu că tata este învăţător la şcoala nr. 2 din Roşiori, pentru a nu se afla că este deţinut politic. Când eram în anul patru sora mea, care era la litere la Bucureşti, preparatoare la profesorul Tudor Vianu, foarte bine cotată profesional, a fost dată afară din facultate, iar pe mine m-a chemat o doamnă de la cadre, care avea fiica colegă cu mine, să-mi spună că trebuie să plec din Iaşi pentru că mi se va trimite dosarul la verificat la Roşiori şi vor fi probleme mari. M-a îmbărbătat spunându-mi că pe răspunderea ei va scrie în dosar că este verificat şi să cer mutarea la Bucureşti. Am mers la profesorul Batcu pentru aprobare, cerându-mi şi el să-i explic motivul, care mi-a aprobat cu mult regret transferul. Marele meu noroc, când am ajuns la Bucureşti, a fost o rudă, nea Ionică care fusese comunist şi stătuse în puşcărie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi îl cunoştea pe Drăghici cel care răspundea de Securitate. În seara când i-am spus lui nea Ionică despre catastrofa ce era pe cale să se producă în evoluţia mea, am şi fost chemat la minister de Drăghici, pe la zece seara, pentru a da relaţii cu privire la motivul arestării tatălui meu. Mi s-a dat asigurări că nu voi fi data fară din facultate. Pentru sora mea nu a mai avut ce face, dar la patru dimineaţa o maşină la adus şi pe tata acasă, eliberat la ordinal lui Drăghici. Dar orice bine făcut de securitate se întoarce cu probleme mult mai greu de stăpânit. Însă, când am venit la Roşiori am avut mari probleme cu Securitatea pentru că urmăreau să mă determine să devin informator. Aceasta fiind o practică des întâlnită pentru a pune presiune pe copiii cu părinţi deţinuţi sau foşti deţinuţi, chiar dacă mulţi azi nu mai recunosc. Chiar şi Ştorobăneanu dăduse aviz favorabil pentru recrutarea mea. Dar eu am avut discuţii dure cu cei ce încercau, fapt că nu au reuşit să facă nimic.

G.A. Cine sunt cei ce făceau presiune asupra dumneavoastră?

V. S. Problemele mi le crea colonelul Puiu din Roşiori, şi încă un ofiţer, iar Lică care era inspector şef m-a chemat la judeţ şi m-a luat la întrebări de ce refuz. I-am răspuns cum am ştiut mai bine, amintindu-i că sunt şi deputat de Teleorman şi nu are ce să-mi facă. Şi totuşi eu eram conştient că îmi vor face greutăţi. Se ştie clar că am fost schimbat din funcţia de director de spital ca urmare a deselor refuzuri de a deveni informatorul securităţii. Eu ştiam care sunt cei care acceptaseră să devină informatori şi nu am vrut să mă amestec cu ei.

G.A.. Cu toată ura securistică aţi ajuns deputat în 1972.

V. S. Din 1972, timp de doi ani, am fost deputat. Deputat am devenit şi urmare a unui val de simpatie ce venea din partea organelor de stat şi de partid, pentru că eram corect în munca mea.

G.A.Valul de simpatie s-a menţinut şi după decembrie 1989 când aţi fost ales vicepreşedinte al Frontului Salvării Naţionale (FSN) pe Teleorman. Cum aţi ajuns acolo?

V. S. Totul a început cu un telefon pe care l-au dat acasă nişte tineri care ocupaseră Primăria Roşiori. A răspuns soţia spunându-le că sunt de gardă. Au sunat apoi la spital şi le-am explicat că sunt pentru revoluţie, dar nu puteam părăsi tura de gardă. Am fost însă chemat la Alexandria, câteva zile mai târziu, şi numit vicepreşedinte al Frontului. Preşedinte era profesorul Ion Morar, era şi medicul Liviu Vasilică, dar nu am stat decât câteva luni deoarece nu puteam accepta tot felul de cereri de arestare care excedau cadrul legal, mai ales că atunci ne confruntam şi cu un vid legislativ. Era o continuă dorinţă de vendetă, poate îndreptăţită, dar în orice caz nu corectă juridic.

G.A. Care este poveste cu medicul Ulmeanu?

V. S. La Alexandria ajunseseră o serie de medici veniţi din închisoare, pentru că efectuaseră avorturi şi alte fapte ce ţin de actul medical. Se punea problema ce trebuie făcut cu ei, ştiindu-se de unde au venit, pentru a fi reabilitaţi. Atunci eu le-am spus că nu este important ce li se întâmplase, ci care era media de absolvire a facultăţi. Spre exemplu, doctorul Ulmeanu, care era chirurg, terminase cu 9,20. Ceea ce ştiu este că avea şi un dosar destul de confuz, fiind condamnat pentru avort, de aceea nu pot spune nici acum dacă a fost vinovat, situaţia fiind extrem de delicată. L-am ajutat să vină la Roşiori şi să aibă condiţiile necesare în spital pentru a profesa.

G.A. Care din medicii din afara oraşului v-au marcat biografia profesională?

V. S. În primul rând profesorii Săvulescu, Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu. În cabinetul meu am fotografii cu aceştia. Nu este nici un secret, chiar profesorul Săvulescu este cel care m-a sunat şi mi-a spus că trebuie să mă înscriu la doctorat. Atunci era o problemă problemă participarea, fiind douăzeci de candidaţi pe trei locuri, dar am luat al doilea pe listă. Legat de profesorul Săvulescu, îmi aduc aminte cum toţi colegii şi profesorii cu care am terminat secundariatul erau convinşi că nu va veni la masa festivă organizată la restaurantul „Ambasador”. Atunci eu, împreună cu soţia, am mers la dânsul şi l-am convins să ne însoţească. Când am intrat în restaurant cu dânsul, profesorii Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu au rămas „muţi” de uimire că am reuşit să-l conving, dar şi bucuroşi că acceptase să fie alături de noi. Trebuie să ştiţi că am fost şi membru de partid chiar din perioada când dădeam doctoratul, sugerându-mi-se că este în folosul carierei mele, fără a mă forţa cineva.

G.A. Cum s-a adaptat soţia dumneavoastră privaţiunilor familiale în cei cinzeci de ani de dăruiţi medicinii?

V. S. Am o soţie care a înţeles permanent situaţia. Mai ales în nopţile când eram chemat la spital, uneori şi de două-trei ori. O femeie da mare valoare, apreciată atât acasă cât şi la farmaciile unde a lucrat. Destinul a făcut ca plecarea mea din spital, care este vineri (n.a. 1 august, interviul fiind realizat pe 30 iulie), să coincidă şi cu retragerea ei definitivă de la farmacia unde lucrează, fiind şi ea sărbătorită ca şi mine. Avem două fete, medici în Bucureşti. Şi pe acest plan pot spune că sunt împlinit. Am o casă în Bucureşti, o alta, dar mai mică la Cornu.

G.A. Ce reprezintă femeia pentru dumneavoastră?

V. S. Femeia înseamnă totul. Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu, iar eu am conştientizat permanent, odată cu trecerea timpului, acest respect. Doctorul Ştefănescu, dar şi ceilalţi doctori care au lucrat cu mine, au simţit permanent acest lucru, pentru că şi ei au aceeaşi percepţie privind această fiinţă minunată care este femeia.

G.A. Ştiu că veţi părăsi oraşul după pensionare. Nu aveţi nici un regret?

V. S. Domnule, viaţa mea a fost legată de Roşiori. În primul rand las aici mormintele părinţilor mei, lumea care m-a iubit. Să ştiţi că aş fi putut ajunge şi într-o clinică universitară dacă nu avem fişa de la cadre înroşită cu problema tatei. Dar şi dacă aş fi avut o fişă de cadre curată tot nu aş fi plecat să profesez în altă parte, pentru că am iubit Roşiorul.

(interviu din anul 2008, anul pensionării renumitului medic)

(textul a apărut în cartea Dialoguri convexe, vol. II)